Am prins integral "epoca de aur", atunci cand Bucurestiul a fost partial sistematizat... Am urmarit indignat cum se demola manastirea Vacaresti, de pe deal sau biserica Ienei, de langa Institutul de Arhitectura "Ion Mincu"... Deopotriva, am fost martor cand, cu cheltuieli imense si tehnici de ultima ora, biserica aflata intre magazinele "1.001 Articole" si "Unirea" a fost mutata cu cativa metrii in spate, pentru interese de sistematizare. Acelasi procedeu laborios si demn de tot respectul a fost utilizat si in cazul bisericii aflata vizavi de "Romarta Copiilor"...
Sub privirile mele, Calea Mosilor, una dintre arterele cele mai mizerabile ale Capitalei, intesata de maghernite insalubre, a fost demolata si in locul ei a aparut un bulevard civilizat (inainte sa arunci cu piatra pe care ti'am zarit'o in mana, nu uita ca Bucurestiul nu a fost gandit ca o mare metropola, el dezvoltandu'se haotic si fara o conceptie edilitara...fara o interventie de genul "fara mila", Capitala avea toate sansele sa semene astazi cu un oras provincial gen Mizil, pastrand proportiile, bineinteles... de altfel, cam la fel ca nea Nicu a procedat si prefectul Parisului, baronul Haussmann, injurat copios la vremea lui de nostalgici!)...
Dupa "revolutie" am continuat sa fiu spectator si crede'ma, am avut ce vedea: daramacii lui nea Nicu s'au dovedit niste mici copii fata de buldozeristii platiti in valuta forte, care au ras tot ce au putut, inclusiv monumente istorice importante pentru istoria acestui oras. Tehnica este foarte simpla: fie promiti ca vei pastra fatada respectivului monument, urmand sa construiesti in interiorul perimetrului original, dupa care se intampla un incident si Vai! zidurile vechi s'au prabusit si nimic nu mai poate fi recuperat!... fie o faci pe prostu', intri cu bulldozerul in cladirea pe care ai condamnat'o, platesti o amenda simbolica si cotizezi si tu cu ceva la pusculita partidului aflat la putere... dupa care'ti vezi nestingherit de treburi!
Astazi se construieste mult iar primaria generala este limpede ca nu are nicio conceptie edilitara. Doar criza mondiala a putut sa mai franeze din elanul distructivo- constructiv al antreprenorilor...
Daca strabati astazi orasul pentru prima data, vei intalni la tot pasul nesfarsite maidane si terenuri virane, pe care oricine isi depoziteaza deseurile in voie... Este aproape incredibil ca intr'o capitala europeana inca mai pot fi gasite suprafete atat de generoase, nefolosite! Si vorbesc doar de zone centrale si ultracentrale!...
O situatie asemanatoare inca o mai puteai intalni in Parisul anilor '50- '60...
Cea mai buna marturie? Poate o serie celebra a lui Jean Tabary, "Totoche". O serie de care' mi face placere sa'mi reamintesc... O poveste narata intr'un ritm trepidant, plin de suspence si magnific desenata...
Un grup de prieteni se lupta cu mijloacele specifice varstei lor, pentru pastrarea maidanului unde ei se joaca in timpul liber...
Exista si diferente: in timp ce Totoche si prietenii sai (cei mai cunoscuti sunt Corinne & Jeannot) au in "dotare" o cabana prafuita, gasca Ribambelle au sediul intr'un autobuz parizian dezafectat (de retinut o trasatura specifica benzii desenate belgiene din acele timpuri: desi editorii si majoritatea autorilor din "Spirou" sau "Tintin" sunt belgieni, actiunea seriile contemporane se intampla de obicei in...Franta!... Adevarata piata era reprezentata de cititorii francezi, deci o reverenta se impunea...).
"La Ribambelle" este o serie de 6 albume ilustrata de Jean Roba ( "taticul" & "mamica" lui "Boulle & Bill"), pe propriile scenarii sau imaginate de Tillieux sau Vicq...
© Ed. Dupuis & Tillieux
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu