joi, 11 septembrie 2014

His Master Voice



                      Poate dincolo de imagine la fel de important mi se pare si sunetul. De altfel, nu spun o noutate afirmand ca orice imagine poate sugera o fraza muzicala sau un ritm, cum tot la fel de bine se poate sustine capacitatea narativ-ilustrativa a unui crampei muzical...Un exemplu fericit al perfectei imbinari dintre imagine si sunet, aproape o simbioza, vine cum era si firesc, din cinematografie. Incepand cu cel de'al doilea film din trilogia "The Man with no Name", este vorba de "For a Few Dollars More", Sergio Leone isi va filma fiecare cadru ascultand muzica  lui Ennio Morricone in direct, ceea ce'i va permite sa faca din jocul actorilor o coregrafie foarte subtila. Scenele cele mai "graitoare" in mod paradoxal sunt secventele ce preced momentele cheie ale filmului, adica duelurile care vor regla conturile nerezolvate. Toate aceste scene sunt invariabil lipsite de dialog iar tensiunea si logica momentului sunt create si explicate de montajul alert al diferitelor cadre, intr'un "dans" sugerat de muzica inspirata a lui Morricone...
                  Noile generatii, familiarizate cu lumea video si cea a gamingului, deja accepta aceasta simbioza dintre imagine si sunet ca pe un lucru firesc. Generatia crescuta cu castile la urechi si cu imaginea dinamizata de animatii, nu mai poate fi satisfacuta cu tehnicile benzii desenate clasice, cand era suficienta complicitatea dintre autori si cititorul cufundat in lectura. Ritmul mult mai alert in care se scurge viata de astazi a modificat de'o maniera aproape ireversibila modul in care realitatea transfigurata, adica artefactul, este receptata. Iata de ce cred ca banda desenata asa cum am cunoscut'o pana acum, nu mai este o optiune viabila si daca vrem sa supravietuiasca decent, trebuie sa o adaptam acestei Brave New World...
                  Iubim imaginile sub orice forma ni s'ar prezenta ele si acesta este unul dintre motivele pentru care ne intalnim cat de des putem in acest jurnal... Daca insa iubim banda desenata atat de mult incat ne dorim sa o putem comenta si altfel decat la timpul trecut, ca pe o relicva de pret, atunci cred ca a sosit momentul sa adaptam benzile desenate pe care le vom face de'acum incolo la pulsul si nevoile noii generatii. Dar oare suntem capabili sa o facem?... Personal, am unele dubii...


                   Rasfoind prin biblioteca, am descoperit o multime de imagini in care apar instrumente muzicale, folosite cu mai mult sau mai putin talent. Insa in cateva din situatiile pe care ti le prezint, utilizarea instrumentului este parte intrinseca din dramatismul povestirii...
                  
                    In "Lucky Luke", fanfara militara este foarte versatila, trecand cu usurinta de la valsul traditional la ritmurile ostasesti...
               © Ed. Dupuis, Goscinny & Morris

                    Un instrument de suflat utilizat cum trebuie poate sa puna pe fuga un trib de indieni aflati pe picior de razboi...

                
                  Louis Armstrong si magia trompetei...


                    Trompeta cu surdina a lui Tommy Dorsey...



                       Benny Goodman si clarinetul sau fermecat...


               
                       Inceputurile jazzului (secventa dintr'un film cu Bing Crosby)...

           
                      Tony Curtis si saxofonul sau in poate cea mai buna comedie din toate timpurile : "Unora le place Jazzul!"...

                      O goarna care'i va salva viata lui Blueberry...    ©Ed. Dargaud, Charlier & Jije

             
                      Quentin Gentil si niste muzicieni diabolici... Quentin Gentil este o serie semnata de Greg dar dupa bunul obicei al Maestrului, plansele sale erau desenate intr'un studio artistic foarte aglomerat. Este posibil ca desenele sa'i apartina lui Dupa, cel care l'a imaginat pe Cubitus pentru revista "Tintin"...


                  Jeannot si secretele unei tube...   © Tabary


                   Alte alamuri zgomotoase la Moulinsart...    © Ed. Casterman & Herge






                  Lucky Luke si sunetul aparte al unei pianine mai mult sau mai putin mecanice...



                 Un pian clasic la Moulinsart...   © Ed. Casterman & Herge



                   Umorul de zile mari al fratilor Marx nu se putea dispensa de scenele obligatorii in care Chico Marx ne uimea cu dexteritatea sa atunci cand se apropia de clapele pianului...

          
                ...iar Harpo Marx ne incanta cu maiestria ce care "gadila" corzile harpei sale...



                  Fratii Dalton si chitarile lor dezacordate...



              Jimmy McClure, betivanul tovaras al lui Blueberry, intr'o scena rara: chinuind o chitara prin deserturile Arizonei...    © Ed. Dargaud, Charlier & Giraud


       O balada tiganeasca interpretata la chitara, sub clar de luna...

                ...alta chitara, alte sunete...     © Tabary

                    
                       ...un grup cat se poate de ye-ye, format din Quentin Gentil si prietenii sai...   © Greg


                          Frank Margerin si rockerii sai de opereta...


                  Un chitarist cat se poate de periculos...


              Gaston si dragostea lui  pentru muzica...    © Ed. Dupuis & Franquin

He Was a Poor Lonesome Cowboy...

                  In deceniul al saselea al secolului trecut se dadea o lupta mediatica inversunata intre editorii de literatura, de banda desenata sau producatorii de filme, fiecare cautand sa'si adjudece cat mai multe carari neumblate prin preeriile Wild West-ului... Genul western se vindea foarte bine, indiferent de forma sub care era prezentat potentialului cumparator: filme pentru marele ecran dar si nenumarate seriale americane pentru televiziune (mentionez la repezeala "Bonanza", "Rin Tin Tin", "Rawhide", serialul in care Sergio Leone a fost cucerit de privirea taioasa a unui oarecare ...Clint Eastwood!, "Wanted: Dead or Alive" in care Steve McQueen isi facea debutul...), romanele cu Winnetou si Old Shatterhand ale lui Karl May, fascicule in format de buzunar, desenate la repezeala in studiourile de vise engleze sau italiene si purtand nume deja intrate in legenda printre colectionarii de banda desenata, jucarii de tot felul, de la trusa micului serif sau a sefului de trib pana la figurinele de plastic, pictate manual si reprezentand indieni sau cowboys in pozitii cat mai dinamice... Orice afacere ce facea referinta la Vestul Salbatic avea succesul asigurat.
               Problemele aveau sa apara insa in momentul in care, intr'o piata inflamata de o hemoragie de astfel de produse, artistii si producatorii nu vor mai stii sa revigoreze un gen anchilozat, repetand pana la saturatie situatii si gesturi devenite clisee... Intr' un astfel de moment de criza apare Western Spaghetti, o perfuzie de idei noi venite dinspre italieni si mai ales de la cei trei Sergio ( Leone, Corbucci si Solima ). Daca americanii si restul lumii nu mai reuseau sa largeasca granitele unui gen atat de iubit, reincalzind aceiasi mancare racita, italienii reinventeaza miturile Vestului Salbatic, spre disperarea conservatorilor. John Wayne era unul dintre ei, el urand din tot sufletul varianta italiana a unui gen pe care marele actor american l'a iubit dintotdeauna. Cum ar fi putut sa adere la noul stil in care, spre deliciul pustimii din sala, eroul murdar( de parca tot colbul de pe pistele prafuite pe hainele sale si'a gasit odihna!) nu avea nimic mai bun de facut decat sa impuste din toate pozitiile, orice misca in raza sa vizuala?... Iar cand revolverul din dotare nu mai corespundea necesitatilor, eroul spaghetti nu ezita sa puna mana pe mitraliera si sa secere randurile dusmanilor, tot asa cum un agricultor vrednic culca la pamant lanul de cereale!..
              Banda desenata a incercat si in buna masura a si reusit sa profite de oportunitate, lansand in revistele si periodicele de format mic pe care editorii se intreceau sa le publice, o multime de eroi. O parte dintre ei astazi au devenit adevarate legende.  
             
             Pentru cei care erau copii in anii '60 si invatasera sa viseze rasfoind revista "Vaillant, le Journal de Pif", Teddy Ted era Eroul. Intr'un ritm coplesitor de 3 planse saptamanal si cu niste desene de o calitate grafica neobisnuita pentru acele vremuri, eroul se impune rapid in constiinta cititorilor. Putini stiu insa ca Teddy Ted a fost imaginat grafic de Yves Roy (Francisco Hidalgo, pe numele sau adevarat), iar cele 3 povestiri initiale, insumand vreo 70 de planse, au fost scrise de Jacques Kamb, creatorul lui Dicentim din "Pif Gadget"! Eroul nu avea insa suficienta profunzime iar scenariile erau destul de predictibile.
            Odata cu instalarea la comenzi a lui Gerard Forton, pentru partea grafica si a unui veteran al editurii Vaillant, Roger Lecureux, pentru scenarii, seria "decoleaza" si isi va mentine plafonul de zbor la cea mai inalta altitudine (pe care o va atinge si depasi doar Blueberry, personajul inchipuit de Jean-Michel Charlier si Jean Giraud pentru revista "Pilote"), timp de mai mult de un deceniu...
            Desi cariera lui Forton este absolut prodigioasa, alte repere importante fiind "Bob Morane", "Jacques Flash", "Tiger Joe"... , el ramane drept DESENATORUL lui Teddy Ted, cel care l'a impus in constiinta cititorilor de pretutinden. In aceeasi masura, prin scenariile sale puternice si de o mare originalitate, Lecureux candideaza pentru titlul de "Cel mai grozav autor de povestiri western al tuturor timpurilor"!...

            In continuare, o selectie din plansele cu "Teddy Ted" aparute in "Vaillant, le Journal de Pif", care vor demonstra, daca mai era nevoie, talentul iesit din comun al lui Gerard Forton. Practic, sunt citate in ordine cronologica toate episoadele aparute in saptamanalul "Vaillant, le Journal de Pif"...




























               Despre cariera lui Gerard Forton vom mai vorbi. Merita!...