Codrule, Maria Ta

                  
                   Cu vreo 25 de ani in urma, cand democratia devenise doar un alt cuvant lipsit de sens, un figurant fara rol caruia aproape nimeni nu'i mai putea da o definitie coerenta, Romania se transformase intr'o uriasa arhiva. Cinematografele reluau aceleasi filme ce tinusera afisul cu cateva decenii in urma, insa copiile erau atat de deteriorate de lumina proiectoarelor incat culoarea era de acum o simpla amintire... Televiziunea nationala, atunci cand nu'si "pasa" telespectatorii la vecinii de la sud de Dunare, ajunsese o adevarata Cinemateca... Editurile, incercand sa mentina aprinsa patima lecturii in sufletul cititorului, reeditau doar clasicii, singurii scriitori care nu mai revendicau nicio letcaie din drepturile de autor...
                   Daca pe atunci absenta transfuziilor de nou in domeniul culturii mi se parea un atentat la siguranta intelectuala a unei natii, astazi, dupa 25 de ani de potop informational in care calitatea de mult nu mai este un criteriu de selectie, am devenit mai circumspect atunci cand dau sentinte. Fara sa devin avocatul unui infern al necunoasterii, asa cum era cumunismul, trebuie sa admit ca  oamenii de cultura de atunci au reusit sa intretina cel putin la limita de avarie, interesul pentru arta. Daca nu am avut sansa  sa fim la curent cu toate noutatile, am fost in schimb nevoiti, recitind sau revazand aceleasi spectacole sa le reevaluam de fiecare data. " Repetitio est mater studiorum" afirma cu aproape 800 de ani in urma Sfantul Toma de Aquino iar acest adagiu nu'l folosesc cu un sens peiorativ in acest context. Lipsa de bombardament informational a permis oricaruia dintre noi sa intoarca pe toate fetele un gest artistic de calitate. De exemplu "2.001 : A Space Odyssey", incredibilul film al lui Stanley Kubrick din 1968, facut pe un scenariu al sau scris impreuna cu Arthur C. Clarke, o adaptare a unei scurte povestiri a lui Clarke, "The Sentinel", este cu foarte multe trepte deasupra romanului scriitorului englez scris dupa scenariul filmului si tradus in Romania de abia dupa 1989 (cred ca o astfel de afirmatie nu as fi fost capabil sa o sustin daca timpul nu mi'ar fi permis sa ma distantez de cale 2 gesturi artistice)... Valoarea lui Caragiale ca dramaturg poate ca nu as fi apreciat'o niciodata daca timpul si saracia de informatie culturala nu m'ar fi obligat sa revad aceleasi piese de teatru, in diferite viziuni regizorale. "O scrisoare pierduta" in regia lui Liviu Ciulei nu era doar o alta adaptare a textului lui Caragiale, ci era un original act artistic. Exista o inregistrare video a spectacolului, dar desprinsa de contextul social- politic in care era jucata piesa ( respectiv, anii in care intre spectator si actor se intampla o complicitate egala cu un gest politic ) valoarea viziunii lui Ciulei este greu de decodificat...
                      Sunt un nostalgic si sunt foarte constient ca boala asta nu are leac. Pe de alta parte, maladia de care sufar nu ma impiedica sa constat cu amaraciune ca viteza cu care "valorile" sunt inlocuite, fireste ca din ratiuni pragmatice, nu'ti mai permite sa te dumiresti ce e bun si ce e rau... Valoarea este data astazi de termeni bizari, care nu au nicio legatura cu estetica : rating, tiraj, numarul de bilete vandute, cate vizionari ai pe Youtube...
                      Candva, se vorbea de rolul formator al mijloacelor media dar care dintre televiziuni, ziare sau carti populare isi mai permite astazi sa ignore preferinta publicului ?... Publicul are nevoie de socuri? Pai, solutia ideala este femeia cu barba de la Eurovision!... Publicul vrea manele? Pai, Florin Salam si Adi Minune la liber!... Publicul vrea lacrimi si senzatii? Pai, telenovele fara numar, fara numar!... Astazi se intampla o minune negativa, cu consecinte greu de cuantificat : publicul este cel care formeaza televiziunile!!!
                                                                             

 

Intr'o Romanie transformata intr'o imensa Cinemateca am avut sansa sa cunosc un film pe care putini spectatori din zilele noastre ar mai avea rabdare sa'l urmareasca si sa'l inteleaga : "Die Nibelungen" de Fritz Lang, un film mut din 1924. O scena din acest film ma urnareste si astazi: Siegfried, calare pe armasarul sau alb, patrunde in padurea unde niciodata nu mai intrase vreun om. Scenograful are o viziune incredibila: un codru milenar, cu niste copaci ale caror varfuri nu le poti intrezarii si unde lumina zilei niciodata nu razbate... Spaima pe care viteazul Siegfried a resimtit'o cand codrul l'a inconjurat am imprumutat'o si eu. Cand intru intr'o padure de stejari, asa cum mai gasesti pe la Vatra Dornei, simt nevoia sa privesc peste umar la fiecare pas!... Astazi vreau sa reiau o tema care imi este foarte draga: padurea primordiala! Am ales padurile marelui pictor rus Ivan Siskin, alternate cu gravurile incredibile ale lui Gustave Dore si fotografii magnifice ale unor codrii legendari...

 
                     "Codrule, Maria Ta, lasa-ma la umbra grea
                     Si sa-mi curga lumea mea
                     Umbra-i deasa, vantul bate
                     Si racoarea ma strabate
                     Voi gandi la toate cele
                     Cate-n luna si in stele
                     O sa am doar flori in fata
                     Si privirea in verdeata

                      O sa fiu atunci cuminte
                     Si-o sa-mi fii chiar tu parinte
                     Si-o sa-mi dai imbracaminte
                     Umbra deasa drept camasa
                     Si copacii ca o casa
                     Voi gandi la mandra mea
                     Si frunzele-mi vor cadea
                     Si la oameni m-oi gandi
                     Lucrurile toate se vor limpezi

                      Padure, frumoasa esti
                     Sa nu mi te vestejesti
                     Ca doar tu ma linistesti
                     Umbra-i deasa, vantul bate
                     Gandurile-mi sunt furate
                     Si gandesc la toate cele
                     La batrani si la Ilene
                     O sa am doar flori in fata
                     Si privirea in verdeata "...

---

        Pe la sfarsitul anilor '60 Mircea Florian, unul dintre primii folkisti romani, ne reamintea cu multa tandrete dorul de codru ce salasuieste uitat, in fiecare dintre noi. "Padure linistitoare" este un imn inchinat Codrului verde, pe care nu ar trebui sa'l uitam...