De cate ori s'a ivit ocazia, am reamintit acel moment de cotitura, atat de important in emanciparea noastra : anul 1968. Este anul cand am inceput sa ne lepadam de inhibitii si de prejudecati, renuntand la un trecut patriarhal ce va deveni in scurt timp "La Belle Epoque", in constiinta nostalgicilor. Trecerea de la o societate anchilozata in imobilismul ei la un liberalism si libertinism practicat in "toate cele se sunt si'ncele ce maine vor rade la soare", nu s'a facut fara grave convulsii sociale. Interesele conservatorilor erau paralele, daca nu antagoniste, cu cele ale "Noului Val" reformator. Pentru a provoca schimbarea, "novatorii" incercau sa socheze prin orice mijloace. In filme este momentul cand Eroului frumos la trup, dar si la suflet i se trage un sut in cur si este inlocuit fara remuscari, cu tot felul de antieroi. Astfel, pe ecrane incep sa fie glorificati talharii sangerosi : Billy the Kid, Butch Cassidy & Sundance Kid , Bonnie & Clyde... sau politistii lipsiti de scrupule ori neconventionali, ca metode de lucru: Bullit cu Steve McQueen in rolul principal, Serpico cu Al Pacino sau Dirty Harry cu Clint Eastwood...
"Noul Val" cauta sa demistifice toate miturile trecutului, anuland tabuurile devenite deja clisee. Se merge pana acolo incat in westernul "The Ballad of Cable Hogue", personajul interpretat de Jason Robards este urmarit de camera de filmat pana in iarba inalta unde se duce sa'si deserte prisosul stomacului... Si toata scena se petrece in timp ce el purta un dialog foarte romantic cu superba Stella Stevens!
Sergio Leone este cel dintai care prefigureaza libertinajul ce va fi practicat de acum incolo in cinematografie: in filmele sale, eroii sunt personaje complexe, niciodata buni pana la capat dar nici putrezi pana in maduva oaselor...
Si in banda desenata abolirea Cenzurii a insemnat o perioada de orgii si dezmat grafic. Noul trimestrial "L'Echo des Savanes" si mai apoi, revista "Fluide Glacial" (in primul an de aparitie), sunt pline de trivialitati si obscenitati pe care cu greu le poate suporta hartia. Gotlib si Mandrika se intrec in a imagina povestiri fara cap si coada, prost desenate dar pline de vulgaritati, parca nascute din imaginatia unui adolescent scapat o clipa din priviri de un parinte autoritar.
In muzica se petrece un fenomen unic: dupa revolutia "Beatles", dupa miscarea "Rolling Stones", incepe adevarata schimbare la fata a muzicii Rock. Sfarsitul anilor '60 sunt martorii unei efervescente creative fara precedent in Anglia. Aici se'ntampla toata transformarea muzicii moderne, asa cum o cunoastem azi. Led Zeppelin, Deep Purple, Uriah Heep, Black Sabbath, Jethro Tull, Queen..., toate sunt prezente pe aceeasi scena, in acelasi top, impart acelasi public si creeaza in acelasi timp!!! Schimbarea este totala, se produce prea repede pentru niste indivizi obisnuiti cu inertia unui sistem conservator. Asemenea unui dinozaur, este nevoie de ceva timp pentru ca informatia sa ajunga la creier...
Pana prin '68 cand s'a produs marea "schisma", legea o faceau serifii cu revolverul Colt Frontier in mana. Fascinatia exercitata de Wild West asupra pustanilor se poate vedea in succesul fenomenal pe care'l aveau in epoca toate produsele cu referinta la Vestul Salbatic : filme, carti, benzi desenate, muzica western & country...
La loc de cinste, fireste ca se afla seriful, adica acel politist care incerca sa impuna legea acolo unde numai un om hotarat si inarmat o mai putea face.
In "Fort Navajo" nu putea sa lipseasca Omul Legii...
In albumul "Omul cu Steaua de Argint", Blueberry este detasat de la Fortul Navajo intr'o mica asezare pierduta in preerie, pe postul serifului local, mort intr'o ambuscada... Misiunea sa nu este deloc usoara. El trebuie sa infrunte o familie puternica ce a pus stapanire pe orasel...
Alcoolul distruge chiar si prieteniile cele mai solide...
Steaua de argint: un minunat cadou de despartire...
"Rio Bravo", filmul din 1959 al lui Howard Hawks cu John Wayne si Dean Martin, l'a inspirat pe Jean Michel Charlier in realizarea unuia dintre cele mai interesante albume cu Blueberry : "L'Homme a l' Etoile d'Argent"...
Inca o data, Blueberry este detasat intr'un orasel de frontiera unde trebuie sa restabileasca ordinea...
Un militar foarte capabil dar altminteri dezordonat, gata sa se'ncaiere cu oricine pentru cel mai neinsemnat motiv, Blueberry a ajuns de multe ori in dosul gratiilor...
Exista si oameni ai Legii, necinstiti...
Virgil Earp impunand Legea...
In "Angel Face", Blueberry este vanat de politie, armata si serviciile speciale de protectie ale presedintelui Grant, fiind acuzat pe nedrept de tentativa de asasinat...
Dog Bull si Kid Ordin, adica seriful si adjunctul sau, un cuplu de comici irezistibili din nesfarsita serie "Chick Bill", imaginata de Tibet, un artist francez de banda desenata...
Batranul serif Old Pecos, plin de bune intentii si de amintiri este ajutat de multe ori de bunul sau prieten Teddy Ted ca sa impuna ordinea printre scandalagii...
Alti serifi, aceleasi gratii...
Wanted ! Dead or Alive...
"High Noon" ("La Amiaza"), filmul din 1952 al lui Fred Zinnemann cu Gary Cooper : un serif trebuie sa infrunte un grup de raufacatori, dar nimeni din micutul orasel nu vrea sa se implice. Seriful isi da seama ca misiunea sa este aproape imposibila fara ajutorul concetatenilor sai. In imaginea de mai jos, al treilea outlaws de la stanga este Lee Van Cleef... Adica colonelul Mortimer din "For a Few Dollars More", filmul lui Sergio Leone din 1965 si poate cel mai bun western din toate timpurile...
Aseară, în jurul orei 20,30, am postat acest comentariu. Deşi mi-a apărut ca fiind publicat, dimineaţa a dispărut. Sperând că e vorba de o problemă tehnică, repostez.
RăspundețiȘtergereStimate domnule Anghel,
ca prim comentator al articolului dumneavoastră, sunt emoţionat/onorat. Anul 1968 a fost, vorba oenologilor, un an bun. Născut fiind în prima săptămână a primei luni a anului respectiv, am fost şi sunt, dar nu doar din acest motiv, fascinat de anii 70. Într-adevăr, atunci s-a schimbat fundamental paradigma acestei lumi.
Copilăria şi adolescenţa mi-au fost marcate, probabil şi din cauza acestui "accident" biografic, de un total defazaj între mine şi congeneri. Ei ascultau new-wave, eu folk, rock, progresiv. În ceea ce priveşte filmele... nenorocire. Pur şi simplu nu înţelegeau de ce sunt extaziat de Întoarcerea acasă, Vânătorul de cerbi ori Cowboy-ul de la miezul nopţii. Despre literatură... ce să mai vorbim. Având avantajul (imens, recunosc) al cunoaşterii a două limbi străine, în momentul în care am încercat să le citesc (în traducere proprie) din poemele lui Ginsberg sau fragmente din On the road al lui Kerouac mi s-a spus că trăiesc într-o lume paralelă. Sunt mulţumit că am trăit în acea lume şi nu în cea gri, a anilor 80, pe care, mărturisesc, i-am urât.
Excelent articol, domnule Anghel. M-aş bucura ca, împreună cu vizitatorii blogului, să dezvoltăm tema anilor 70.
Şi, Dumnezeule, ce interpretare ne-au putut oferi Kris Kristofferson şi Bob Dylan! Iar muzica...
sunt impresionat plăcut de comentariul dvs., d-le anonim! Tare rău îmi pare că nu am timp să dezvolt ideea acum...
ȘtergereSunt oarecum ca mecanicul de locomotiva, care din viteza trenului nu mai vede decat un stalp de telegraf din trei : in graba redactarii textului am uitat atatea repere fundamentale pentru cei care cauta radacinile modernismului de astazi. Pink Floyd: am intalnit o multime de adolescenti, multi dintre ei liceeni de la Tonitza, care asculta si cunosc repertoriul lui Waters & Gilmore (...si nu numai "We don't need no education
ȘtergereWe dont need no thought control
No dark sarcasm in the classroom
Teacher leave them kids alone!", piesa preferata de multi pustani chiulangii din ratiuni foarte limpezi)... "Genesis" si anume perioada cu Peter Gabriel... Peste ocean, Janis Joplin si vocea ei uluitoare (intotdeauna am preferat versiunea pe care a dat'o baladei lui Kris Kristofferson, " Me and Bobby McGee", transformand ritmul molcom country intr'o incredibila cascada de sunete...)... Bob Dylan: deja un veteran spre sfarsitul anilor '60 (genial pana prin '65, multi il considerau deja un has-been, compozitiile din acel sfarsit de deceniu nemaiavand forta unor piese grele ca "A Hard Rain Gonna Fall" sau "Blowin' in the Wind"- am avut privilegiul sa fiu in sala teatrului "Ion Creanga" la cel de'al doilea spectacol al Cenaclului "Flacara", unde Dan Chebac a interpretat "Blowin' in the Wind" in engleza si in romana, adaptarea lui Paunescu "Vanare de Vant"; Cenaclul "Flacara" sau spectacolul cel mai total pe care l'a avut Romania dar numai pana in '76, atunci cand Adrian Paunescu a descoperit placerile perverse, respective pupatu'n cur la nivel inalt! Pacat...
O idee foarte buna. Daca cineva isi coboara privirile pana in subsolul articolului, sunt curios care este reactia... Daca nu sunt valuri, eu tot am sa recidivez, dar in "Culori si pe ecran Cinemascop"... Am idei putine, dar sunt consecvent. Astept provincial...
Stimate domnule Anghel,
Ștergeresubiectul e atât de vast, încât nu poate fi epuizat nici măcar în sute de articole.
Elevii liceelor de elită au apreciat întotdeauna muzica adevărată. În anii 80, Liceul Traian din Turnu-Severin, al cărui elev eram, avea ca imn neoficial "Norocul Inorogului", unul din semnatarii textului, domnul Şerban Foarţă, fiind fost "traianist".
Revenind, în 1968, pe lângă cei amintiţi deja, apar Rush, Nazareth, Can, Free şi fantastica trupă Yes, şi dispare, din nefericire, Cream. Este anul debutului discografic al doamnelor Joni Mitchell şi Melanie Safka. Din păcate... nu am suficient timp pentru a dezvolta. Deocamdată, imnul mişcării flower-power:
San Francisco
If you're going to San Francisco
Be sure to wear some flowers in your hair
If you're going to San Francisco
You're gonna meet some gentle people there
For those to come to San Francisco
Summertime will be a love-in there
In the streets of San Francisco
Gentle people with flowers in their hair
All across the nation, such a strange
vibration
People in motion
There's a whole generation with a new
explanation
People in motion, people in motion
For those who come to San Francisco
Be sure to wear some flowers in their hair
If you come to San Francisco
Summertime will be a love-in there
If you come to San Francisco
Summertime will be a loving day
Interpret Scott McKenzie (10 ianuarie 1939-18 august 2012); songwriters Gus Kahn/Bronislaw Kaper/Walter Jurmann
Din motive de... vârstă, nu am prins perioada de aur a Cenaclului (73-76), iar cea de-a doua, nu m-a interesat, sinistra mascaradă producând doar personaje de genul senatorului Socaciu sau al veşnicului colindător, între Canada şi România, Hruşcă. Însă single-ul lui Dan Chebac (Celor ce nu iubesc arta/Războinicii/Toţi) încă îl am. Din câte ştiu, de prea mult bine, domnia-sa şi luat chitara în spate şi lumea-n cap, ajungând, alături de familie, în anul 1981, la Roma.
Nu cunosc decât varianta "Blowin' in the Wind" cu Dan Andrei Aldea şi Florian Pittiş, care ar fi fost genială de n-ar fi stricat-o intervenţiile lui Păunescu.
Vă admir obstinaţia într-ale recidivării. Capricorn fiind, sufăr de aceeaşi boală. Voi reveni, vă sigur.
Am o slabiciune, care nu de putine ori ma transforma intr'o persoana plina de patetism si usor ridicola: de cate ori vad un ins care regaseste emotia in fata unui "artifact", ma simt solidar cu respectivul si sunt ispitit sa'l consider o fiinta superioara. "Cogito, Ergo Sum!", declara mandra partea a doua a dictonului, caci ce altceva decat sa gandeasca si sa interfereze cu opera putea sa faca respectivul contemplator de frumos?... Emotia in fata unui "produs" artistic a fiecaruia dintre noi este un sentiment nobil. Dar uit de multe ori ca granita dintre arta (aici includ fara retinere si zona populara sau comerciala a oricareia dintre arte, al carei avocat incerc de aproape 2 ani sa fiu fara prea mult succes) si acele manifestari pseudoartistice care au drept unic scop manelizarea societatii in care traim, este foarte labila (nu te amagi, tanarul meu prieten, ca dincolo de frontiere nu functioneaza manelizarea omului... daca esti un tip cu pasaport si ai invatat sa'ti folosesti privirile, ai vazut desigur cum se altereaza calitatea unei civilizatii... un exemplu: Paris, un oras in care celebra librarie "Virgin" de pe Champs- Elysees a dat faliment in urma cu vreo 2 ani si de atunci vitrinele goale de la etaj privesc trecatorii prin niste geamuri triste si murdare... sau Fnac-urile, care au devenit mai degraba niste papetarii somptuoase in locul traditionalelor librarii!...). Maneaua si tot ce presupune ea incepe sa devina normalitatea cotidiana. Nicio clipa nu ma indoiesc ca si ascultatorul de manea are si el sentimente, mai degraba sentimentalism si patetism cu caru', cat sa dea si la altii! Problema care insa ar trebui sa ne dea de gandit este inlocuirea valorilor ( nu neaparat traditionale, caci adevaratul progres incepe atunci cand spui "Sarut Mana!" Traditiei, cu condescendenta caci deja ai facut pasul inainte), demolarea Muzelor care au patronat artele 2.500 de ani. Arta coborata in strada nu inseamna ca se apropie de om ci ca face prima concesie, prima renuntare la identitatea ei...
ȘtergereMaturizarea mea s'a petrecut prin '72-'76. Ratand intrarea la Academia de Arte Plastice in primul an, am fost nevoit sa lucrez pe unde apucam, ca muncitor, astfel ca am avut ocazia sa cunosc oameni de tot felul. De la tipi cu 3 clase dar cu bunul simt al unui academician, la oameni pur si simplu care inca nu aflasera ca din viata nu pleci decat cu picioarele in fata...
In acest furnicar colcaind de viata simpla si fara pretentii, am avut ocazia sa intalnesc cel putin un caz de catharsis in stare pura. Un caz incredibil de miscator: intr'un colectiv de "pictori executanti", unde media de scolarizare era de 8 clase, intr'o zi soseste un coleg cu niste foi batute la masina de scris si ponosite de atata folosire, aproape un samizdat...-"Ascultati!" si a inceput sa recite "Repetabila Povara". Poezia este lunga, dar nimeni nu a indraznit sa'si aprinda macar o tigara, pana ce ultimul vers nu a fost rostit. La sfarsit s'a asternut o tacere mult mai expresiva decat orice comentariu...
Habar nu am daca atunci am asistat la un eveniment cultural incredibil sau a fost doar o farama dintr'o manea "avant la lettre"... Marturisesc ca atunci am varsat o lacrima si de fiecare data cand o recitesc mi se'ntampla acelasi lucru. Tot la fel reactionez cand il ascult pe Gil Dobrica interpretand cu o voce sfasietoare "Ruga pentru parinti"...
Este darul pe care, vreme de vreo 2 ani l'a avut Adrian Paunescu. Un poet care a stiut sa se joace cu cuvintele, dar si cu emotia pe care fiecare dintre noi o piteste cat de bine poate, dar numai pana la un punct. Este oare Paunescu primul poet manelist?...