marți, 31 martie 2015

Un oarecare ELVIS...

           Am, n'am treaba, fac ce fac si revin la cea dintai iubire: anii '60, adica timpurile ce mi'au limpezit privirile, lasandu'ma sa vad cat de minunata e lumea pe langa care trecem adesea atat de grabiti, incat nici macar nu o observam... Un deceniu fantastic, ce mi'a ingaduit sa fiu martorul unui spectacol cum doar o data'n viata ai ocazia sa vezi: schimbarea la fata a unei intregi lumi!...    Anii '60 sau anii nostalgiei conservatoare, atat de bine intruchipata de muzica lui Connie Francis, Dean Martin, Frank Sinatra sau Elvis ajuns la maturitate... Anii '60 sau anii revolutiei contestatare, rol jucat pe rand in registre atat de diferite, de nume ce au zgariat constiinta martorilor, pentru totdeauna: Bob Dylan, Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin, Deep Purple, Jethro Tull, Jesus Christ Superstar... o, Doamne, cat de multi si de buni erau!!!...
           Uneori, scormonind prin sertarele prietenilor, am norocul sa gasesc cate o mica gema... Astazi am gasit un caleidoscop, prin care daca privesti cum trebuie, vei avea ocazia sa vezi mai multe ipostaze ale aceleasi realitati...

          
                                             "If..."     Valeriu Anghel


1953, „Memphis Recording Service” (viitoarele „Sun Studios”), Memphis, Tennessee.
Ultimile acorduri ale chitarei mai vibrau, încă, în încăpere, când Jim Bradbury se ridică din fotoliu cu o agilitate surprinzătoare pentru un tip care cântărea nu mai puţin de 135 de kilograme; se repezi la chitarist, chiar speriindu-l nițel şi îi scutură zdravăn mâna, mai-mai să i-o smulgă din umăr.
-  „My happiness”-ul tău mi-a plăcut! răcni grăsanul super-încântat, fălcile cutremurându-i-se de-atâta satisfacţie, întocmai ca ale unui buldog în faţa blidului plin-ochi cu mâncare. Mi-a plăcut mai mult decât varianta surorilor Marlin ori aceea a lui Jon & Sondra Steele; a ieșit chiar mai bine decât la Pied Pipers! Eşti grozav, pe cinstea mea,... eşti mare, omule! Nu mă mai vedeam entuziasmându-mă la vreo interpretare a lui „My happiness”. Splendid! Da’, tot stau şi mă-ntreb: cu atâta har, unde-ai reuşit să te ascunzi până acum de n-a aflat nimeni de tine?!...
 Copleşit de entuziasmul cam neaşteptat al impresarului, chitaristul surâdea stânjenit, fără să ştie ce să răspundă. Dar Jim nu putea sta prea multă vreme locului, în fundul mare avea cel puțin o colonie de viermișori neastâmpărați, aşa că întoarse spatele băiatului şi începu să se fâțâie fără rost prin camera mare.
- ...Dacă îţi spun că mi-a plăcut,... apoi mi-a plăcut cu adevărat, repetă el, și mai apăsat, încercînd să convingă şi pereţii încăperii de nemaipomenita reuşită. „My Happiness”! Eşti tare, dom-le, ce mai!...
Jim remarcă fotoliului din care se ridicase şi se îndreptă grăbit către el, ca să se prăbuşească ostenit de efort între pernele de pluş verde, îmbâcsite de mirosul greu al ţigărilor de foi. Mobila scârţăi dureros, nemulţumită de tratamentul brutal la care era supusă de mormanul de carne, oase, multă grăsime, dar şi entuziasm.
- Asta căutăm cu toții de-atâta vreme, prea bună Maică Precistă..., continua Jim să se înflăcăreze juvenil, ridicând braţele, în semn de recunoştinţă, către tavan. ...un alb care să aibă vocea unui negru! Ştii,... cu siguranţă ești la curent, doar te-nvârţi şi tu prin lume, ...s-a cam săturat lumea de cântăreţii de culoare,... Billy Eckstine, Roy Milton, Big Joe Turner etc; nu că aş fi rasist, să nu crezi aşa ceva despre Jim Bradbury; sunt chiar printre puţinii de p-aicea cu oareşicare simpatie pentru niggers-i; îmi place când  remarc câte unul rătăcit printr-un autobuz ori prin vreo speluncă de-a noastră, only for whites,... este o pată de culoare interesantă, cam speriată şi niţeluş exotică, nu-i aşa?... Îmi las imaginaţia să zburde,... şi eu sunt tot un fel de artist,... îl şi văd pe Jim Crow desculţ şi îmbrăcat în cearşafurile albe, africane, şi-mi închipui că mă aflu pierdut printr-o oază; nostim, nu? Da` chiar numai negrotei peste tot, dom’le?... Că, la urma urmei, aici nu-i Timbuktu sau Yaoundé, ci mândrosul Sud al Statelor Unite! Au voci frumoase, e drept, ce-i al lor e-al lor,... sună bine la radio sau pe vinil,... da` nu-i cușer să-i vezi prea des pe coloraţi că... Eşti exact ceea ce ne trebuie, omule! „My happyness”, nu?... Frumos, îmi place, este un titlu potrivit;  happyness ne dorim cu toții, în fond. Și, înțeleg că mai pregătești un cântecel pentru măicuța ta,... „That’s all right mama!”; îți iubești deci măicuța,... așa-i frumos, bravo! ...Da, exact chiar asta căutam de multă vreme: un alb ca tine care să cânte ca un negru! Și Jim Bradbury de la „Memphis Recording Service”,... adică eu!,... din Memphis, Tennessee,... a găsit pasărea cea rară!
Consideră că şi-a reîncărcat suficient bateriile, aşa că ţâşni iarăşi dintre pernele fotoliului - colonia de viermișori cu sediul în fundul lui Jim acționase! Se apropie de băiatul care, acum, îşi scotea cu grijă cureaua chitarei după gât, ca să nu-şi strice cumva creasta de cocoş a părului bogat, pieptănat dichisit după moda vremii. Îi luă din nou braţul, strângându-l ca să se asigure cât de real era personajul de alături; mulţumit de rezultat, impresarul continuă:
- ...Va trebui să te asculte şi Sam într-una din zilele astea. Sam Phillips este patronul studiourilor „Memphis Recording Service”; ai auzit de el, nu se poate altfel,... este printre cei mai tari din Sud,... o adevărată instituţie în domeniu! Dar mai întâi va trebui să te prezint lui Marion Keisker, secretara lui Sam, ca să afle şi ea de tine. Ştii cum e cu secretarele,... le place să le gâdili vanitatea,... şi, slavă Domnului, au destulă!, ...să simtă că dacă stau pe lângă cineva, îi fac legătura telefonică, îi aduc cafeaua, îi îndepărtează un fir de praf de pe sacou, îi cunosc cam toate amănuntele intime ori îi lustruiesc pantofii sunt şi ele tot un fel de cineva. Altfel, parcă, nu se poate. (Cred că  asta-i prima chestie serioasă care li se predă la şcoala pentru secretare şi pe care o reţin fără prea multă străduinţă.) Nu te speria, însă; chiar dacă Sam îi caută binișor în coarne lui Marion... - înţelegi  ce vreau să spun?... -

Jim făcu şmechereşte cu ochiul către interlocutor.
- ...tot el are ultimul cuvânt în afacerile studiourilor; doar e patronul, ce dracu! El dă banii, el stabileşte regulile jocului,... Sam Phillips!, iar noi ceilalţi, inclusiv secretara, ne convine sau nu, trebuie să ne conformăm şi să jucăm pe sârmă exact cum ni se cântă. Ce, te-ai speriat, deja?... Să nu-ţi faci nicio grijă, omule, ai să-i placi, sunt sigur, îi cunosc eu gusturile lui Sam. Şi, de altfel, ţi-am mai zis, tocmai asta căuta întreaga echipă de la „Memphis Recording Service” (...și nu numai noi!): albul cu vocea negrului, nimic altceva!
Plin de satisfacţie, Jim îşi freca mâinile grăsuţe şi transpirate, încingându-le inutil şi mai tare.
- Ai să ajungi mare, ţi-o spune un vulpoi bătrân ca mine! Păi, ce nu ştie Jim Bradbury despre show-business se poate bate la maşina de scris pe dosul unui timbru poştal,... nu exagerez! Dar, uite ce-aş vrea şi eu de la tine: când ai să ajungi în vârful piramidei,... pentru că acolo este locul tău, cocoţat sus de tot, peste grămezi de alții mai mărunţei sau mai puţin norocoşi,... c-așa-i viața!, să nu uiţi niciodată,... să nu uiţi și s-o spui la toată lumea, în gura mare, da, că cel care te-a descoperit a fost inspiratul de Jim Bradbury de la „Memphis Recording Service” din Memphis, Tennessee, ai auzit?...
De-atâta emoţie şi-nghesuit de straşnica logoree de vizavi, băiatul nu zicea nimic - nici n-ar fi avut când; îl aproba doar pe impresar, dând din cap automat.
- Sigur, continua Jim să trăncănească neobosit, ar mai fi ceva de corectat pe ici, pe colo. Este firesc, omule, eşti abia la începutul urcuşului, culmea e-n faţa ta, cum ţi-am spus, tu fă pasul mare; nimeni nu s-a născut învăţat, nimeni nu le ştie pe toate şi nici vreun fel de şcoală de muzică înţeleg că n-ai urmat,... - ai mai cântat în corul bisericii, ziceai?... -, doar har de la Dumnezeu, nu?... Din fericire, ce-avem de dres sunt fleacuri, nu complicaţii serioase, ca la alţii, le rezolvăm noi, n-ai grijă,.... suntem profesionişti, ce naiba! Ceea ce este într-adevăr important, repet, este că ţi-a dat Dumnezeu talent cu caru’! O să facem o înregistrare şi, dacă totul este ok,... şi nu văd de ce n-ar fi,... te lansăm pe piață. Sam, patronul, are legături serioase de afaceri cu WHER, postul local de radio; îi cunoaşte bine pe băieţii de-acolo; Bob Neal, de exemplu,...  does it ring any bells to you?..., Bob Neal, Bob Neal,... hm?..., da, DJ-ul number one de la WHER, este prieten bun cu Sam; îl cunosc şi eu, de altfel, aşa că... Să nu uit: scrie-mi în agendă numărul de telefon la care poţi fi găsit. Sam o să te primească într-una din zilele următoare, când va el mai disponibil. Te va căuta Marion, secretara,... atâta să facă şi ea pentru paralele pe care le încasează,... te chemăm pentru o audiţie şi, dacă vrea Cel de Sus, poate, pentru o înregistrare. Ce mai,... cum îţi ziceam, da, da,... ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, omule, asta este!

Căldura agresivă de la primele ore ale dimineţii şi ciripitul anemic al păsărelelor plictisite prevesteau o nouă zi caniculară în statul Tennessee.
Năuc de nesomn şi abătut, Sam Phillips îşi lua micul dejun de unul singur în bucătăria spaţioasă a casei. O cafea neagră era suficientă, de obicei, pentru a-i asigura energia necesară supraviețuirii până la prânz; astăzi, însă, Sam mesteca sârguincios şi fără chef un ou fiert tare, cu suculenţa rumeguşului de răşinoase. „Te pomeneşti...”, gândea Sam, clefetind bătrâneşte, „...că rumeguşul ar putea fi chiar mai gustos; am să-ncerc cu prima ocazie şi niţel rumeguş, presărat pe pâine deasupra untului de arahide, să vedem,... de-o comparaţie, măcar.” Trebuia să mănânce, însă, oul tare şi cele două sandvişuri cu brânză din farfurie, ca să aibă ceva în stomac, înainte de a înghiţi medicamentele cu iz de mătrăgună. Sorbi puţin lapte cald din ceaşcă, sperând că mâncarea va aluneca mai uşor pe gât; se grăbea să ajungă la studio unde îl aşteptau o groază de probleme, felurite şi încurcate.
...Avusese o noapte agitată; dormise prost... sau, mai bine zis, nu dormise deloc. Ventilatorul se defectase în cel mai nepotrivit moment cu putință, iar stomacul îl chinuise serios, aşa că renunţase să mai stea în pat doar pentru a asculta invidios respiraţia liniştită a doamnei Phillips. Se mutase în bucătărie ca să ronţăie aici câţiva biscuiţi greu de înghiţit fără ajutorul unui pahar cu limonadă. Bineînţeles că, înainte de a se strecura pe gât, limonada rece atinse o măsea cu probleme mai vechi; simultan, lui Sam îi săriră ochii din cap şi un potop de înjurături din gură, care ar fi făcut să roşească obrazul oricărui cetăţean cumsecade din întinsul Sud al Statelor Unite. Dar Rebecca Phillips, soţia lui Sam, femeie cu un sistem nervos solid, avea somnul greu din fericire şi, prin urmare, urechile ei delicate au fost scutite de grosolănii.
Durerea cumplită din stomac demarase în trombă ieri, la studio, odată cu apariţia inopinată a agentului fiscului. Greu de presupus că apariţia unui agent fiscal ar fi putut provoca cuiva, cândva, o cât de mică bucurie; cu atât mai puţin lui Sam Phillips, patronul studiourilor „Memphis Recording Service”! Plin de aroganţa specifică oricărui angajat al fiscului,... aşa i se păruse lui Sam,... individul îl somase scurt să-i prezinte imediat registrele referitoare la activităţile financiare ale firmei din ultimii 5 ani. În timp ce contabilul i le înmâna respectuos şi cu inima cât un purice, Phillips încercase să protesteze, amintind că studioul mai fusese verificat şi acum un an când... Surd la orice intervenţie, agentul înhăţase teancul de registre, anunţând din mers, peste umăr, că va împărtăşi propriile opinii despre legalitatea activităţilor financiare de la „Memphis Recording Service” săptămâna viitoare, probabil. Până atunci, Sam n-avea decât să se perpelească pe jăratec; ceea ce şi făcea, de altfel, amărâtul de el...
Sigur, ăsta a fost doar începutul lanţului de necazuri. Abia scăpase de scârbosul reprezentant al fiscului, şi secretara îi făcu legătura telefonică cu doamna Phillips, ca să afle că Alicia, fiica lor cea mare, tocmai părăsise pe ascuns casa părintească, normal, fără să ceară consimţământul familiei, dar, cu siguranţă, bine sfătuită de Rufus Dallara, boy-friend-ul ei. Ca să poată supravieţui o vreme, blonda şi dulcea Alicia înhăţase toţi banii lichizi găsiţi la îndemână şi câteva mărunţişuri uşor de amanetat (al căror volum era invers proporţional cu valoarea lor financiară). Simţind o durere suplimentară în stomac la primirea veştii, Sam se gândi că, probabil, în urma unor circumstanţe similare, vechii cretani oferiseră lumii întregi câte ceva din experienţa lor de viaţă acumulată, de exemplu, în proverbul: „O nenorocire este binevenită când soseşte singură”. Încercă, totuşi, să-şi liniştească consoarta, promiţându-i angajarea urgentă a unui detectiv particular abil pentru a lua imediat urma fugarilor şi a împiedica hrăpăreţele case de amanet să intre în posesia mărunţişurilor de care am amintit mai devreme.
Apoi, Marion Keisker, secretara studioului, îl anunţă necăjită că va trebui, cât de curând, să-şi ia 4-5 zile libere pentru a-şi vizita mama bolnavă, internată într-un spital din Montana. Şi asta pica teribil de prost pentru bietul Sam, acum, când avea atâta treabă şi nevoie de secretară! Tennessee-ul se învecinează cu nu mai puţin de 9 state, parcă, dar madam Keisker cea batrână îşi găsise să se îmbolnăvească, ca proasta, la dracu’ cu cărţi, în Montana!... Sigur, încasă şi lovitura asta tot în stomac. (Se felicită, totuşi, că nu avusese exotica inspiraţie de a-şi angaja drept secretară o imigrantă chinezoaică cu neamurile rămase în Pekin, Taipei ori Macao, de exemplu.)
...Terminase de mâncat oul tare, cu gust de rumeguş, şi sandvişurile cu brânză (care, culmea, aveau gust de brânză!).

Îşi înfipse arătătorul în urechea dreaptă, mişcându-l energic de colo-colo, încercând astfel să-şi elibereze timpanul de cerumenul abundent care îl împiedica să mai audă. În faţa unei noi dureri care se anunţa în ureche de data asta, Sam renunţă la tentativă, resemnându-se să conteze pentru auz, până la vizita la O.R.L.-ist, doar pe cealaltă ureche rămasă în stare de funcţionare. Senin, îşi aruncă pe gât pastilele pentru stomac, precum Socrate cucuta şi înghiţi, apoi, nişte apă pentru a le face să alunece mai uşor. Cu aceeaşi precizie ca şi limonada băută astă-noapte, lichidul rece urmase exact traseul ce trecea pe la măseaua nărăvaşă, deşi ar mai fi existat şi alte căi pe care s-o apuce, ceea ce făcu ca situaţia să se repete ca un autentic şi totdeauna straniu déjá vu.
 Ieşi din casă şi se îndreptă către automobil, remarcând din mers poziţia cam nefirească a maşinii. Găsi repede cauza, nu era mare lucru,... doar un cauciuc dezumflat. Nervos, îi trânti un şut anvelopei şi urlă imediat de durere (piciorul nimerise la fix roata din oţel!...). Cauciucul moale nu protestă deloc, iar janta tare nici pe-atâta; oţelul, tot oţel! Sam Phillips îşi aminti cu ocazia asta că roata de rezervă îl aştepta de câteva săptămâni la atelierul de vulcanizare, aşa că se repezi la providenţialul taxi care trecea pe aleea atât de puţin circulată, de obicei. A ajuns la timp ca să-l audă pe şofer spunându-i din mersul maşinii, plin de amabilitate, cât de rău îi părea că nu putea să-l servească, dar tocmai a ieşit din tură şi trebuia să se retragă la garaj acum. Şchiopătând, Sam se retrase şi el din stradă, sprijinindu-se de gărduleţul din piatră de râu din faţa casei şi încercând să-şi lingă rănile aici; adunându-şi forţele rămase, răcni din rărunchi, rugându-şi soţia să-i comande telefonic un taxi, care apăru la iuţeală cam după 38 de minute de aşteptare (cronometrate!).
Se căţără în maşină şi, istovit, deja, se lăsă alunece moale pe pernele confortabile. „Numai noi suntem în stare să fabricăm automobile atât de comode...” aprecia Sam limuzina care se legăna ca o corabie pe valuri, gâdilându-i orgoliul american. „Păi, dacă taxiul ăsta ar fi fost vreo chichineaţă europeană, ca să stai ţeapăn în ea, cu genunchii fixaţi între podea şi maxilar...” Făcând tot felul de comparaţii (Măreața Americă mereu de partea bună a baricadei, iar restul lumii de cealaltă!...), ca să mai uite de multele şi variatele-i necazuri, ajunse, slavă Domnului, fără nici un alt incident la studio, ceea ce făcu să-i crească un pic cota optimismului (sau, mă rog, să-i mai scadă niţel din pesimism, cum vrea s-o ia fiecare), plăti şi coborî. Dar, în lumina vie a soarelui, Sam observă pe manşeta cracului drept al pantalonului o pată de unsoare proaspătă şi consistentă pe care, cu siguranţă, nu o avusese la urcarea în taxi. Îşi aminti de o cutie metalică care se rostogolise nepăsătoare pe la picioare de-a lungul întregului traseu; sursa de recoltare era clară, deci. Mormăi ceva printre dinţi, aşa, ca pentru sine şi intră nefericit în clădirea studiourilor „Memphis Recording Service”. Îl întâmpină ca de obicei Marion, secretara, ciripind gureşă ca o vrăbiuţă:
- Aţi şi sosit?... Bună dimineaţa, domnule Phillips.
- Sper să vrea Cel de Sus să fie aşa..., răspunse sceptic Sam, uitându-se din nou la pata de unsoare care se mai întinsese un pic, parcă, pe stofa fină a pantalonului. Marion, astăzi trebuie să-mi vorbeşti mai tare. Am, printre celelalte probleme de care ştii şi tu, şi o ureche înfundată; despre dreapta este vorba, Marion,... aşa că vorbeşte-mi mai către stânga, dacă vrei să ne înţelegem cât de cât.
- Ok, răcni Marion ascultătoare, aşa voi face!
Se apropie apoi de patron şi adăugă cu voce joasă totuşi, pronunţând răspicat vorbele:
- Sam, dacă nu mă auzi, încearcă să-mi citeşti pe buze. Da, chiar pe buzele care-mi spuneai cândva că-ţi plac atât de mult... şi de care nevastă-ta, drăguţa de ea, zice că sunt cam subţirele, de femeie rea! Ei, nevastă-ta asta... Dar nu de ea-i vorba acum. Uite, Sam, n-aş fi vrut să-ncepem ziua cu veşti de genul ăsta,... nu mi-o lua, te rog, în nume de rău, dar n-am ce face. Ce vreau să-şi spun... este că... în birou te aşteaptă deja agentul ăla,... tipul de la fisc, despre el este vorba. Sam?... De ce te uiţi aşa, prin mine, ca și când aș fi din sticlă, Sam?.... Da, nu cred că ai înţeles mesajul, deşi nu văd ce naiba este aşa de greu de înţeles. Fii atent,... reiau ideea: în bi-ro-ul tău, Sam,… deci, în bi-ro-ul tău,… camera de alături, adică,… în bi-ro-ul tău se a-flă ti-pul de la fisc…  În biroul tău se află  tipul de la fisc, Sam,… înţelegi ce dracu’ vreau să spun?...
Phillips ridică ochii către tavan, pentru ca acolo să întâlnească, fără să se mire prea tare, o altă privire, dură şi mustrătoare, care îl făcu să coboare, repede şi ruşinat, ochii în pământ, întocmai ca un flăcăiaş impertinent aflat în faţa Tatălui; dând dovadă la iuţeală de un self-control de excepţie, reuşi să înghită, cu noduri, e drept, blestemele şi înjurăturile ce-i stăteau într-un echilibru precar pe vârful limbii:
- Parcă zicea că vine săptămâna viitoare, nemernicul...

Secretara ridică din umeri.
- Păi, cînd am sosit eu la serviciu, „nemernicul” era, deja, la uşă. A trebuit să-l primesc, fiscul e fisc, nu?... Deci, te aşteaptă în birou. ...Şi mai este şi băiatul ăsta, domnule Phillips, îl arătă Marion cu degetul, într-un gest nu tocmai politicos (...doar pentru Europa de Est!), pe tânărul înalt, cu frizura bogată, atent studiată și briantinată, care se ridicase timd de pe scaun. Lângă el, o chitară veche stătea sprijinită de perete.
- L-a chemat Jim Bradbury pentru o audiţie, continua secretara să prezinte noutăţile zilei. Am înţeles că a vorbit cu dumneavoastră...
- Da, mi-a spus ceva Jim, în treacăt,... cum a apucat şi el, printre două belele de-ale mele. Hm, o audiţie,... acum?... gemu Sam. Pentru numele lui Dumnezeu, Marion, drăguţo,... let’s get real! Audiţia,... mai târziu,... poate după ce pleacă ăsta, cu fiscul, de pe capul nostru; sau, mai bine, ca să nu-ncurcăm borcanele, şi-aşa al dracului de bine-ncurcate, fixează-i flăcăului o întâlnire pentru altă dată, Marion.
- Domnule Phillips,... încercă băiatul să-şi apere cauza, cu vocea sugrumată de speranţă şi emoţie. ...știu că sunteţi ocupat,... şi aveţi o groază de probleme, dar... Domnule Phillips, printre atâtea belele, acordaţi-mi 5 minute; vreau să ascultaţi o melodie. Atât! „My happyness”.
- Marlin Sisters?... rosti automat  Sam Phillips, dar cu gândurile aflate tot la necazurile lui.
- Asta! A ascultat-o și domnul Bradbury, i-a plăcut mult varianta mea,... doamna Keisker a ascultat-o şi dânsa ieri, poate să vă spună că-i aici... şi... la fel...
Surd la orice intervenţie, Sam Phillips își lăsă baltă interlocutorul și intră în birou. Aşezat comod într-un fotoliu, cu picioarele sprijinite de masă, agentul fiscului tocmai reanaliza pentru a nu ştiu câta oară registrele firmei. Ridică ochii dintre hârtii şi, la vederea lui Sam, chipul i se acoperi brusc de o bucurie răutăcioasă. Plin de vervă, timp de o jumătate de ceas, îi înşiră patronului studioului cele mai fanteziste erori financiare cu putinţă, la fiecare două-trei fraze amintind că frauda fiscală este un delict federal în toată regula şi chiar faimosul gangster Al Capone fusese în cele din urmă înfundat nu de poliţişti pentru contrabandă cu alcool, trafic de carne vie, coruperea funcţionarilor publici, crimă etc., etc., ci chiar de agenţii fiscului, pe baza acuzaţiei, aparent minore pentru unii (şi în momentul ăsta îl fixă şi mai zdravăn pe Sam cu privirea-i ascuţită ca un piron!), de fraudă fiscală... Ascultându-l, patronul se convinsese o dată pentru totdeauna că, față de asemenea indivizi, îi era de-a dreptul imposibil să respecte porunca aceea, din Biblia frumos cartonată a familiei, care-i cerea să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi; ba, pe măsură ce omul din faţa lui îşi continua discursul, se gândi chiar că, în curând, îi va fi destul de greu să respecte şi cealaltă poruncă, care îi cerea şi mai imperativ: „Să nu ucizi!”. Din fericire pentru amândoi, agentul fiscal, dotat de Trezoreria Federală, probabil, cu un simţ suplimentar, înregistrase tensiunea care plutea în aer şi, convins de iminenţa unei explozii în următoarele secunde, adună registrele în geanta-i voluminoasă, îşi luă repede pălăria şi o şterse,... după cum zic, cu aleasă plăcere, francezii, ...englezeşte. Din uşă, aprecie ca sigură distanţa care îl separa de partea adversă, aşa că se opri din drum ca să-i reamintească lui Sam Phillips de întâlnirea promisă pentru săptămâna viitoare, când...

Căldura se intensificase ameninţător. Sam porni ventilatorul şi se prăbuşi în fotoliu; îşi strecură batista între gulerul umezit al cămăşii şi pielea transpirată a gâtului, minţindu-se că se simţea ceva mai bine.
Marion, secretara, intră fără să bată la uşă.
- A plecat! De ăsta am scăpat pentru o vreme, îşi anunţă ea patronul. Sam, iubitule, ştiu că eşti necăjit. Dar am mai avut noi belele şi am trecut cu bine prin toate; curaj, o să scăpăm şi de-astea. Ăăăă... Sam, nu ştiu cum să-ţi zic fără să te enervez prea tare... Nu vreau să te sâcâi, Sam, dar băiatul ăla nu a plecat încă,... de băiatul cu audiţia vorbesc. N-ai vrea să-i asculţi „My Happiness”-ul, totuşi,... câteva minute, doar?... Hm?... Poate, între timp, face şi o înregistrare. Jim a zis că-i grozav. N-aş insista atâta, mai ales în condiţiile actuale, dacă nu l-aş fi ascultat şi eu; mi-a plăcut, are dreptate Jim,... este bun băiatul!
Cu gândurile la propriul unhappiness şi surd la spusele secretarei, Phillips privea pe fereastră, fixând cu obstinaţie un astru nedescoperit, încă (steaua lui norocoasă?...), situat în cine mai ştie ce galaxie.
- Marion, programează-mă la un dentist, se decise el, cu greutate, să vorbească.
- Te dor și dinții acum?...
- Mă dor. N-am chef să ascult pe nimeni astăzi, e clar?... Nici măcar pe Dean Martin sau Bing Crosby, Marion. Alungă-l pe tipul cu audiţia, chiar de-ar fi asta sfârşitul studiourilor „Memphis Recording Service”... sau împuşcă-l, este mai sigur! Dacă apar prin împrejurimi Dean Martin şi Jerry Lewis, cu Bing Crosby după ei,... alungă-i şi pe ei, oricât de frumos ar cânta tustrei. De-astă noapte mă chinuie o măsea,... îmi sar ochii din cap, Marion, iar tu vrei să ascult „My Happiness”, într-o nouă interpretare! Eşti teribilă, honey... N-am chef să ascult nimic. Mai fă-mi urgent o programare la expertul nostru în problemele financiare; trebuie să ies din rahatul ăsta, altfel mă mănâncă fiscul! ...Şi o programare la un internist,... dar înainte de a-mi perfora stomacul, Marion!
- Ești cam varză făcut, Sam!
- Şi la un ORL-ist,... ca să-mi desfunde urechea dreaptă.
- Varză, varză...
- De-abia mai aud câte ceva cu stânga... Doamne, cumplită stare mai am! Caută în agenda ta,... este acolo, ştiu precis, adresa unui detectiv particular, căruia i-am mai folosit noi serviciile.
- Este.
- Vreau să mă întâlnesc cât mai rapid cu el. Alicia a şters-o de-acasă cu Rufus Dallara, golanul ei, călări pe „Harley”-ul lui frumos cromat,... ţi-am mai spus-o, parcă. Of, ce de bani o să mă coste toate distracţiile astea, măiculiţa mea, tocmai acum, când mă mai redresasem şi eu niţel!... Ştii, dacă mă gândesc mai bine, cred că ai putea să mă împuşti şi pe mine, Marion; în prealabil, exersează niţel cu revolverul, aşa, ca să-ţi faci mâna, pe Dean Martin şi amicii lui, dacă tot sunt prin zonă şi vor neapărat şi ei să stea de vorbă cu mine, căci doar pe ei nu-i mai aveam pe cap astăzi; şi-apoi, direct, fără întârziere, încearcă un foc precis asupra mea,... zbang! Simt nevoia să mă-mpuști, ăsta-i feeling-ul meu acum. Mi-ai face un serviciu prietenesc. Da, cred că un glonte mic, bine plasat în mijlocul frunţii, în tâmplă sau chiar în inimă m-ar scăpa de toate grijile; scurt, ieftin şi eficient! M-ai sacrifica întocmai ca pe un cal de curse cu piciorul frânt, de care nimeni nu mai are nevoie.
- Chiar cu piciorul frânt, un armăsar tot mai este bun pentru împerechiere! se hlizea Marion, încercând să-și binedispună patronul. Deci, nu trebuie sacrificat.
- Încetează cu prostiile; împerechiere, hm... Trebuie să fie un revolver pe-aici, pe undeva,... suntem doar o firmă americană autentică, nu?... Nu te speria, nu-i mare lucru, Marion, execuția ar fi un gest creştinesc din partea ta, să ştii. Pot să las câteva rânduri pe-o hârtie, ca să n-ai necazuri cu şeriful. Hm, ce zici?... Dacă ţi-e greu să mă-mpuşti, angajează un ucigaș profesionist ca să mă lichideze el; poate o face mai puţin dureros pentru mine. Dar cere-i chitanţă când îl plăteşti... - dacă-i profesionist trebuie să aibă chitanţier; altfel, după cum bine se vede, nu se mai poate - ...şi înregistrează hârtia asta, Marion, în contabilitate! Cu fiscul nu-i de joacă, honey. Hm?...
Apăsat de povara necazurilor, Sam Phillips se ridică greoi din fotoliu şi, fără nici o jenă, îşi scoase pantalonii pătați, în fața secretarei.
- Păi, dacă şovăi şi n-ai de gând să mă execuți în următoarele momente, măcar să mă schimb, Marion şi să ne-apucăm să ne rezolvăm belelele pe rând, una câte una. Şi fiindcă tot veni vorba de belele, uite cu ce pată de unsoare m-am pricopsit în taxi-ul ăla nenorocit!...

Secretara îl privea plină de compătimire, ridicând din umeri.
Patronul era doar în cămaşă şi chiloţi când se auzi ciocănitura din uşă; Jim Bradbury, plin de un entuziasm total inoportun, năvăli în birou, antrenând curenţi puternici de aer în încăpere, odată cu mirosul greu de trabuc ce-l însoţea permanent.
- Sal’tare, Sam! Da’ ce, ți-ai scos, deja, pantalonii?!... E drept, e cald al dracului azi,... mă rog, treaba voastră. Sam, cu tine vreau să vorbesc. Probabil că ţi-a spus ceva Marion; ți-am zis şi eu ieri, în treacăt, când... Sam?!... Saaam?... Fii atent, Sam: de data asta am dat lovitura!
- Jim, azi urlă, te rog, ceva mai tare faţă de cât o faci de obicei, îl sfătui secretara, competentă şi grijulie. Nu-ţi fie frică că te vor auzi toţi vecinii, s-au obişnuit cu noi, deja. Domnul Phillips are o ureche înfundată cu cerumen şi...
- Aha! Chiar nu ştiam de ce se uită aşa de lung la mine, fără să reacţioneze în vreun fel. Am păţit şi eu odată chestia asta, să știți, este foarte neplăcut; la fel de neplăcut este și desfundatul urechii, la O.R.l.-ist; se folosește o seringă uriașă, ca pentru cai,... nu te speria așa, Sam!, ...care se umple cu apă călduță,... apoi, ți-o înfige drept în ureche și... Care zici că-i înfundată, Marion,... stânga ori dreapta?... Dreapta?... Ok! răcni Jim luminat. Am să vorbesc mai spre stânga, atunci. Sam, îţi spuneam că de data asta am dat lovitura; aşa zic eu cel puţin. De băiatul din antecameră ţi-am vorbit...
- Jim..., gemu patronul. Pentru numele lui Dumnezeu, Jim Bradbury, uită-te mai atent la mine! Mă vezi cum arăt?...
Dădu la o parte mâinile ocupate de pantaloni, pentru a fi văzut îmbrăcat doar cu cămaşa şi chiloţii albi, cu buline mari, albastre.
- Fleacuri, Sam! continuă impresarul neîndurător, privind amuzat picioarele păroase ale patronului, încălţate de ciorapi prinși cu jartiere şi pantofi. Am găsit ceeea ce căutam şi asta-i important: albul cu vocea negrului este alături, în antecamera ta,... adică, un morman întreg de dolari! Nu ţi-a spus nimic Marion?!... Dăm lovitura, Sam,... ne umplem de parale,... o să curgă dolăreii în șuvoaie peste noi din toate părţile! N-avem voie, din cauza unor chestii minore, trecătoare, să ratăm o ocazie ca asta, Sam!
- Jim, te implor... N-am timp şi nici chef de aşa ceva acum. De-ai şti ce-i pe capul meu, Jim, băiatule!... Nu l-ai pus la curent, Marion?... Da’, uite, ca să-ţi fac hatârul, Jim,... asta pentru că eşti unul dintre cei mai vechi angajaţi ai mei... Marion, stabileşte-i flăcăului ăla o audiţie pentru altă zi; asta-i tot ce pot face pentru el. Ai găsit revolverul, Marion?...
- Da’ la ce vă trebuie revolverul?!... se îngrijoră grăsanul Jim pentru o clipă.
- Șterge-o mai repede, ca să nu vezi la ce îmi trebuie revolverul. ...Vezi, Marion, că am dat peste armă săptămâna trecută, în dulapul de fier din debara,... acolo trebuie să fie, împreună cu câteva cartuşe, într-o cutie maro. Cred că, în cele din urmă, poţi să-l împuşti şi pe Jim Bradbury dacă nu mă lasă în pace.
- Nu, zău,... ce v-a apucat cu revolverul ăsta?...
- Sau, ca să scăpăm mai ieftin, dacă Jim nu renunţă să mă chinuie şi el, arde-i una în capul pătrat cu bustul de bronz al generalului Lee!
- Sam, de cinci minute am nevoie! nu se lăsa impresarul, privind totuşi la statueta grea de pe birou, dar uitând de povestea cu revolverul. De cinci minute din viaţa ta, auzi?... Să-mi spui doar că nu mă-nşel, aşa cum mi-a zis şi Marion, iar de rest mă ocup eu. Nu-i de glumă, asta ar putea fi ziua cea mare... şi dăm lovitura secolului, Sam!
Patronul se lăsă moale în fotoliu, masându-şi pieptul în partea stângă. „Ce-ar fi dacă, printre celelalte,... aşa, ca pentru niţică variaţie,... m-ar apuca şi durerile de inimă acum?...” Cu gândul la o posibilă criză cardiacă, Sam observă că talpa pantofului englezesc (29,99$ perechea, mama ei de viaţă!...) se desfăcuse, probabil, în urma şutului puternic expediat anvelopei şi care ricoşase cu precizie în janta de oţel. „Ai dracului cretanii ăştia!...” gândi Sam plin de admiraţie, frecându-şi prin şosetă glezna care dădea semne că s-ar putea umfla niţel. „<O nenorocire este binevenită când... > Ce experienţă de viaţă, dom-le!... Mari filozofi! Or fi din Cretha, Illinois sau Cretha, Alabama?... Trebuie să mă interesez, merită niţică atenţie, flăcăii.”
Dar Jim Bradbury, adevărat om de acţiune, profitase de clipele de calm ivite şi chitaristul se afla deja în încăpere, gata de atac. Marion se alăturase şi ea măiestrei acţiuni de învăluire şi masa acum ceafa patronului cu vigoare amestecată cu tandreţe, evitând să-l privească de la brâu în jos.
- Haideţi, domnule Phillips..., interveni ea pisicoasă. Ştim cu toţii câte aveţi pe cap, dar câteva minute în plus sau în minus,... ce mai contează?... Ar putea fi ziua cea mare a băiatului ăsta... şi, poate, chiar şi a noastră. Cine mai ştie?...
Deloc interesat de trăncăneala secretarei, Sam Phillips, înmuiat, îi accepta însă masajul binefăcător. Era singurul lucru bun care i se întâmplase astăzi...
Bucuros de avantajul câştigat, Jim Bradbury îl sfătuia ceva pe cântăreț, gesticulând din plin. Acesta era emoţionat, se vedea, ar fi putut fi, într-adevăr, ziua lui cea mare!... Îşi strecură iute cureaua chitarei după cap, uitând chiar să-şi mai protejeze „creasta de cocoş” bogată, îl privi pe Jim care-i făcu un semn încurajator, bâţâind americănește degetul mare ridicat în sus şi începu să zdrăngănească amarnic corzile instrumentului.
...Oripilat, Sam Phillips se uita la talpa desfăcută a pantofului. „Nici englezii nu mai lucrează cum trebuie, fir-ar să fie! Ce erau pantofii englezeşti odată... Doar preţul a mai rămas de ei acum! 29,99$ perechea,... bani, nu glumă! I-am purtat câteva luni, ca un om civilizat... şi am tras doar un şut cauciucului ăla,... ca un necivilizat, e drept. Dar, la urma urmei, n-a fost decât un şut nenorocit şi... poftim!” În deplină armonie, stomacul, măseaua şi urechea (ba, şi inima se alătură trio-ului, transformându-l instantaneu în cvartet!) îl săgetară simultan. „Oare o fi făcut Marion programările?... Doamne, când o să mai ajung şi la dentist, şi la internist, şi la ORL-ist, la detectivul particular şi la consilierul financiar!...” Ba, nu,... nu, nu, ordinea programărilor nu era asta; nu, în nici un caz! Pe primul plan se afla cu certitudine consilierul financiar; stomacul va putea să perforeze liniştit, măseaua, în timp ce crăpa în patru (precum capul caprei!), îl va face să se caţăre pe pereţi, cealaltă ureche se va umple şi ea cu cerumen şi va rămâne surd ca un butuc, Alicia n-avea decât să se mărite cu dobitocul de Rufus Dallara (ce nume de mafiot nenorocit,... auzi, Dallara!...) şi cu motocicleta lui în Nevada, să se cunune în religia catolică a familiei Dallara, dacă asta voia, de bijuteriile clanului Phillips se putea alege praful şi pulberea, dar problemele financiare trebuiau rezolvate cu prioritate; altfel, îl mănâncă fiscul şi va înfunda puşcăria precum amărâtul de Capone! Privi cântăreţul care chinuia corzile chitarei. Nu suna deloc bine,... „My happiness”,... să fie, oare, din cauza urechii înfundate sau a stării lui generale?...  Cum dracu’ să sune bine „My Happiness”, cântat de oricine, de Marlin Sisters, de Jon & Sondra Steele, de Pied Pipers ori de flăcăul ăsta, cu atâta unhappiness primprejur?!... Băiatul cu freza briantinată îi aminti de boy-friend-ul Aliciei. „Golani... Golani cu toţii... şi în frunte cu catolicul de Rufus Dallara! N-au în cap altceva decât sex, alcool, muzică, droguri, motociclete... şi, bineînţeles, cum să facă necazuri oamenilor cumsecade, ca mine. Da, atât!” Parcă asta îi mai lipsea acum,... fuga Aliciei! Să cheltuie parale cu detectivul particular, să alerge după ei,... sigur, să se facă de râs în întreg oraşul... Doamne, da’ şi când o pune mâna pe fugari,... cununaţi sau nu, cu sau fără bijuteriile furate, cu Alicia borțoasă sau nu, atunci să vezi chelfăneală!... Se uită din nou la  cântăreţ şi, involuntar, duşmănia rezervată „golanului” Aliciei trecu asupra acestuia.
...Melodia se terminase, dar ceva din ea mai dăinuia în încăpere, ceva care o electrizase pe Marion Keisker, rămasă cu ochii pironiţi pe cântăreţ („Ești bun de-adevăratelea, dom’le!”), îl amuţise complet pe guralivul de Jim Bradbury, a cărui privire întrebătoare se lipise de chipul chinuit de necazuri al patronului („Ți-am zis eu, Sam?... Ei?...”), dar nu avusese niciun efect, se pare, asupra lui Sam Phillips care continua să se uite fix la pantoful stricat („Hm...”). Trebuia să caute un meseriaş priceput şi s-ar putea să îl repare. 29,99$ perechea!... Nu poţi să-i arunci pe fereastră aşa, numai după câteva luni de purtat,... mai ales că, după ce va achita facturile pe la doctori, detectivi particulari şi consilieri finaciari, nu-şi va mai putea permite multă vreme să cumpere o altă pereche de pantofi englezeşti, ca ăștia.
În sfârşit, nefericitul patron catadicsi să se uite la băiatul care îşi făcea de lucru cu chitara, în aşteptarea verdictului. Viață sau moarte?...   
- Ei, Sam?... îndrăzni Jim să spargă tăcerea. Sam?!... răcni de data asta impresarul înspre stânga, amintindu-şi de povestea cu urechea înfundată a patronului. Ce zici, Sam?...
Trezit din gânduri, Phillips se uită o clipă către Jim Bradbury, dar se întoarse repede către chitaristul (...the guitar man!) transpirat de căldură, dar şi de-atâta emoţie.
- Fiule..., începu Sam să vorbească, cu o blândeţe prevestitoare de toate relele de pe suprafaţa pământului, bine stimulat şi de un nou junghi în măsea. Ai vreo meserie, fiule?... Te ocupi, mata, de ceva anume pe lumea asta, ca să-ți duci zilele?...
- Eu?... Dacă mă ocup de ceva?... Păi, da, sigur,... ca să trăiesc, trebuie să fac ceva. Conduc un camion, domnule,... la o firmă transportatoare de mărfuri... cu sediul în nord-vestul oraşului.
- Aha, conduci un camion, deci; interesant... Eşti şofer, care va să zică. Nu-i rău, decretă Sam. Şi cam cât câştigi pe săptămână trăgând de volanul camionului tău?...
- Pe săptămână?... Păi, scot cam 25$, domnule... şi cu orele suplimentare aş putea ajunge la ...
- 25$?!... 25$ pe săptămână, deci,… atunci 100 pe lună, socoti patronul la iuţeală. …şiiiii… cam peste 1200 pe an; fără să mai punem la socoteală orele suplimentare, de care vorbeai. Nu-i rău, sunt bani frumoşi pentru un băiat ca tine, fără obligaţii, trebuie să recunoşti. Eşti şofer, deci; te-ai orientat bine, aş putea spune; bravo... Este o meserie sigură şi de perspectivă, să ştii, şoferia asta. Transporturile rutiere, vezi,... se dezvoltă. Uite,... cartofii din Idaho, de exemplu... Da, cartofii din Idaho trebuie să ajungă în Georgia,... puii din Arkansas... în Connecticut, iar portocalele din California ori Florida,... sigur, poate în Montana sau Alaska, unde-i nevoie de ele, nu-i aşa?... Da, cum îţi spuneam, şoferia este o meserie de perspectivă, fără ea nu se mai poate astăzi; eu, în locul tău, nu i-aş da cu piciorul. Sigur, este doar o părere. Da, da, chiar aşa! Cât despre chestia asta...

Scârbit de parcă avea în faţă o moluscă pasional împerecheată cu un şobolan, ambii aflaţi în aceeaşi stare avansată de putrefacţie, Sam îşi aruncă bărbia-i ascuţită către chitară.
- ...îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun,... dar n-ai pic de talent, fiule!
Trei perechi de ochi erau aţintiţi asupra lui Sam Phillips: cei verzi, ai secretarei, priveau cu neîncredere, căpruii impresarului cu uimire, iar cei albaştri, ai chitaristului, cu amarnică disperare!
- Repet, asta-i părerea mea, continuă neîndurător Sam. Şi ştii că mă pricep, doar de-aia ai venit la mine, nu-i aşa?... Eu nu vând iluzii nimănui, căci mă bate Dumnezeu. Nu, fiule. Sunt un artist, e drept, dar un artist dublat de un om de afaceri, deci trebuie să spun adevărul în faţă, chiar dacă nu-i deloc plăcut. Aşa cred eu că este bine. Uită chitara asta şi întoarce-te la camionul tău! Cărăuşia îţi va aduce mai puţine deziluzii, poţi să fii sigur. Şi cândva ai să-mi mulţumeşti, cred, fiule...
Profitând de încremenirea celor din birou, patronul studiourilor „Memphis Recording Service” se ridică din fotoliu şi se repezi către debara. Luă de-acolo o pereche de pantaloni curaţi, îi îmbrăcă repede ignorând asistenţa împietrită, strânse cureaua şi se admiră în oglindă câteva clipe.
- Gata,... let’s get busy, folks! decretă Sam dintr-o dată mulţumit, pleznindu-şi şoldurile înguste. Suntem la pamânt, dar trebuie să ne săltăm de-acolo! Cazi doar pentru a te ridica,... cine a spus, oare, chestia asta? (Doar nu tot cretanii ăia, atât de înţelepţi?!... Nici nu m-aş mira prea tare, la urma urmei, să fie iarăşi de ei vorba.) Jim, aveai nişte contracte de rezolvat, parcă?... De ce-ai înţepenit aşa, omule?... La treabă! Hai, Jim... Jim, te plătesc cu bani grei, dacă stai ne stă şi norocul şi mă ruinezi, ştii asta...
Fără să scoată o vorbă, impresarul ridică din umeri, clătinând din cap şi ieşi din birou urmat de băiatul abătut.
- Marion, fă-mi programările alea!... Şi ceva mai repede, Marion, dacă se poate. Că mâine-poimâine vrei să pleci la șubreda de maică-ta, în Montana şi mă laşi singur cel puţin o săptămână, când vezi câtă nevoie am de tine. Intră în priză, Marion! „Time is money!”, doar aici, la noi, în America s-a inventat vorba asta, fir-ar să fie!...

  
...Frământat de gânduri, băiatul cu chitara se îndrepta agale către camionul mare, strălucind în culorile frumoase în care era vopsit. Un puştan negru precum fundul tuciului, cu un cap uriaș din cauza părului creț mare, îl depăşi în goană.
- Hei, da’ grozavă chitară mai ai, frate! strigă el, frânându-şi alergarea cu talpa groasă a pantofilor vechi de tenis. Te pomeneşti că şi ştii să cânţi la ea?...
Tânărul cu „creasta de cocoş” pleoştită se opri şi el, uitându-se lung la chitară, de parcă acum o vedea pentru întâia oară; apoi, privi la puştiul curios.
- Îţi place chitara mea, crețule?...
- Mai întrebi?... Zii, frate, ştii să cânţi la ea?... şi negrişorul zdrăngăni fără a scoate vreun sunet la o chitară imaginară sprijinită pe pântecul supt, bâţâindu-se în fel şi chip, ca o marionetă dezarticulată.
- Ce să ştiu,... să cânt la chitară?... Dacă ştiu să cânt la chitară...? Păi, până acum am crezut că ştiu. Dar nu,... nu ştiu, crețule, abia m-am lămurit de-a binelea. Nu ştiu să cânt la chitară.
Se uită din nou abătut la instrumentul muzical din mână.
- Uite, dacă-ţi place, ia-o tu. Mie, oricum, nu-mi mai trebuie,... doar ca să mă-ncurce prin drumurile mele, poate.
Nevenindu-i să creadă în norocul ce tocmai îi picase în cap, negrişorul rămase cu gura căscată de uimire, buzele groase şi dinţii strălucitori de albi pregătindu-se să râdă de bucurie.
- Pe gratis?!!! Fratele meu alb, tu chiar mi-o dai pe gratis?! Vorbeşti serios?... vru el să se asigure de cât de reală era pleaşca de alături. Nu mă amăgeşti,... îmi dai pe gratis chitara asta, minunată?!!!... Păi, de când îmi doresc eu aşa o chitară...
- Da, da, ţi-o dau… şi nu vreau nimic în schimb. Cum te cheamă, crețule?....
- Cum mă cheamă?... Hendrix, James mă strigă la școală, după catalog; dar lumea din cartier îmi zice Jimi; zi-mi și tu la fel.
- Uite-o,... este a ta,... pe gratis, cum ţi-am spus! Hai, ia-o, Jimi Hendrix. Chiar, nici nu ştiu să cânt la ea, aşa că nu văd la ce mi-ar mai folosi. Am camionul ăsta..., îi arătă puştiului maşina uriaşă, martoră tăcută la donaţia generoasă ce se înfăptuia alături.
- Da, faină sculă e şi camionul tău! îi străluciră din nou dinţii și ochii negrişorului, apreciind scurt maşina, ca un geambaş priceput. Eşti dotat, văd, frate,... ai de toate.
- ...câştig bani frumoşi cu el.... şi, se pare, că ar fi o chestie de perspectivă, după cum spun unii. Puii din Arkansas trebuie să ajungă... cine mai ştie pe unde,... iar cartofii din Idaho... Cartofii din Idaho, înainte de a putrezi... şi a se împuţi prin silozurile uriașe,... fir-ar ei să fie de cartofi nenorociţi...
Prea puţin interesat de soarta puilor din Arkansas sau a cartofilor din Idaho şi speriat de o posibilă răzgândire, Jimi Hendrix, cu capul uriaș din cauza părului creț mare, înhăţă chitara şi, năucit de-atâta baftă, îşi mai găsi calea pe care s-o ia la fugă, aşternând repede o cât mai lungă distanţă între el şi generosul donator.


196... autostrada 44, undeva în Vestul Mijlociu al Statelor Unite.
Camioane uriaşe încărcate cu mii de tone de marfă de tot felul se întrec pe cele opt benzi ale autostrăzii, târâte de hergheliile bine strunite ale sutelor de cai-putere nărăvaşi.
Vocea sonoră a lui Jerry Lee Lewis se revărsa din difuzoarele puternice ale radioului stereo în cabina spaţioasă, făcând să vibreze în acelaşi ritm îndrăcit geamurile, plasticul şi tabla camionului, dar şi sufletul şoferului de la volan.
„Deci, cow-boys care călăriţi armăsarii-putere ai camioanelor aflate pe drumurile Middle West-ului...” anunţa neobosită vocea percutantă a disk-jockey-ului, „...sunt sigur că l-aţi recunoscut cu toţii pe Jerry... Lee... Leee-wissss... în urcare 4 locuri cu „Great Balls of  Fire” în topul „Nostalgia ’50”! Deci, oameni buni,... a fost magnificul,... a fost fantasticul,... a fost inconfundabilul distrugător de piane,... Jerry... Lee... Lewis...  locul 7 astăzi!!! Şi-acum ţineţi-vă bine de volane, fraţilor... sau de toartele ceştilor de cafea... ori ale halbelor de bere... locul 6 în topul preferinţelor voastre,... da, da, chiar locul 6 stabilit de groaza de scrisori trimise de voi,... este ocupat de nimeni altul decât... Bill Haley!!! Da, aţi auzit bine cu toţii,... locul 6, fraţilor,... Bill Haley cu...”
Conducând relaxat, dar sigur, camionul mare încărcat cu tone de cartofi din Idaho, şoferul trăia din plin melodia ritmată, bătând zdravăn tactul în ebonita groasă a volanului. Tare îi mai plăcea rock’n roll-ul, muzica tinereţii lui apuse!...
Deschise frigiderul mic din cabină, scoase cinci cutii cu bere slab alcoolizată „Budwieser” şi le alinie pe bord, în faţa volanului. Cu o singură mână desfăcu siguranţele, făcându-le să pocnească în ritmul melodiei lui Bill Haley şi sorbi, apoi, berea rece şi puternic acidulată în câteva secunde, doar! Câştigase multe pariuri cu chestia asta, era exerciţiul lui de forţă cu care îi uimea totdeauna pe ceilalţi şoferi în parcările uriaşe, pentru camioane, unde se întâlneau pentru câte-un sfert de ceas de pauză. Nici nu era mare lucru pentru un tip ca el, care cântărea vreo 45 kile peste sută!... Îşi trecu mâna prin părul încărunţit acum şi rar, din care nu se mai putea pieptăna în nici un caz o „creastă de cocoş”, cheltuind chiar o sticlă întreagă cu briantină; oftă plin de mulţumire. Se gândea că viaţa fusese darnică cu el... Avea o soţie drăguţă, chelneriţă la un local de pe marginea unei autostrăzi, cu un salariu bunişor şi destule bacşisuri şi care, pe deasupra, mai era în stare să facă nişte ochiuri cu şuncă de te lingeai pe degete; mai avea patru copii frumoşi, între 7 şi 19 ani, e drept fiecare cu micile lui probleme (şedinţe scumpe la logoped, echipament totdeauna nou pentru partidele de baseball, aparate costisitoare pentru îndreptatul dinţilor, ba chiar şi niţică iarbă găsită într-un buzunar de salopetă etc, etc...), o casă minunată,... un palat, nu o casă!, din panouri de lemn, cu o grădiniţă plină de caprifoi frumos mirositor, la care mai erau de achitat doar vreo 12 ani de rate... Până şi maşina mare (fără remorcă, bineînţeles!) îi va aparţine cu totul într-o bună zi, care avea să vină şi ea după alţi 10 ani de rate achitate. Iar munca lui,... să conducă doar monstrul puternic cu 70 de mile pe oră, în timp ce asculta muzica favorită şi sorbea cu poftă berea rece,... era o adevărată plăcere!
„Tii, ce baftă am mai avut...” gândi satisfăcut  Elvis Aron Presley. „...când l-am întâlnit în `53 pe binecuvântatul acela de Sam Phillips de la „Memphis Recording Service” din Memphis, Tennessee... Doamne, ce mai tip,... competent, sigur pe el şi hotărât! Dintr-o dată mi-a scos din cap fumurile alea,... gărgăunii, de puştan zăpăcit, pe care-i aveam cu muzica şi celelalte prostii ale tinereţii. „...îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun... dar n-ai pic de talent, fiule!” Mi s-au întipărit bine-n cap vorbele lui,… scurt, la obiect, nimic în plus, nimic în minus,... „... n-ai pic de talent, fiule!”! Clar și limpede! Ce personalitate Sam Phillips ăsta,... și ce intuiţie nemaipomenită a mai avut,... chiar să prevadă extinderea uriaşă a transporturilor rutiere pe întreg continentul american?!... Ar fi putut  să-mi spună ceva despre transporturile feroviare, de exemplu,... navale sau aeriene, căci şi cu astea se poate căra marfă de colo-colo,..

 august, 1996, Cornu

7 comentarii:

  1. informațiile sînt corecte, documentarea a fost serioasă, acestea au fost personajele. Bob Neal, disc jockey la WHBQ a fost al II lea manager al lui Elvis. Mi-a plăcut ficțiunea, dracul este capabil de multe, zi de zi ne lovim de el.
    De-aia s-au inventat emisiunile gen ”Românii fac talente”, ca să se mai recupereze cîte ceva din ghinioniștii pierduți pe drum.
    Cine îi mai recupereaza pe Moisilii, Aurelii Vlaicu, Patzaichinii sau pe Maricicile Puică?

    RăspundețiȘtergere
  2. hrubaru cel bătrîn4 aprilie 2015, 20:56

    Sînt interesat de Elvis. Am citit și comentat și articolul ”Elvis has left the building”.
    Nu am auzit pînă acum de personajul Jim Bradbury legat de începuturile lui Elvis. este un personaj plăsmuit de dvs, cerut de trama povestirii?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sun Studios era o firmă mică care făcea și înregistrări cu nunți și înmormântări ca să reziste pe piață. Avea personal puțin. Jim Bradbury era asistentul lui Sam phillips.
      Secretara Marion Keisker, l-a remarcat pe Elvis făcând două înregistrări la cererea acestuia, pt care a plătit 3,5$.
      Mai tîrziu, ”Regele” a zis despre ea: ”She is the one who make it all possible. Without her I would not even be here.”
      Sam Phillips ținea f mult la ea. Nu sînt date despre o legătură amoroasă între ei. Ulterior, Marion Keisker a ajuns ofițer in US Air Force, căpitan.

      Ștergere
  3. Mulțumesc Fanului Elvis pentru sprijin. Abia astăzi am reușit să intru pe blog, fiind prins cu renovarea garsonierei. Vă cam dați seama ce este pe capul meu, cred, meseriași, materiale, vecini deranjați etc., nu vă doresc să fiți în pielea mea.
    Documentarea pentru această nuvelă mai scurtă am făcut-o la sfârșitul anului 1995. Singura sursă de informație am găsit-o la Biblioteca Americană unde am pătruns cu aceeași teamă de dinainte de 89. Aici am aflat de Jim Bradbury, personaj pe care, ulterior, nu l-am mai găsit în stufosul Internet.
    Aveți dreptate, Marion Keisker a jucat rolul esențial în lansarea lui Elvis, care a și recunoscut-o, de altfel. Sam Phillips a avut un moment de ezitare, din fericire depășit rapid.
    Sun Studios erau o intreprindere mică, cu puțini angajați, care se ocupau de mai multe treburi. Marion Keisker era secretară, dar ea a realizat de una singură prima înregistrare a lui Elvis. Pe la sfârșitul anilor 50, confruntată cu dificultăți financiare serioase, firma a vândut contractul către RCA pentru cca 35000 dolari - dolarul avea altă valoare, desigur, putând fi convertit în aur la bancă. Deci, Sun Studios era o firmă relativ mică,... mică-mică, dar voinică! Pe-aici au trecut Johnny Cash, Roy Orbinson, Carl Perkins, Jerry Lee Lewis, Brenda Lee și nu numai. Nu se poate spune despre patron că nu a avut fler din plin.
    A doua zi după moartea lui Sam Phillips, Sun Studios au fost declarate „National Historic Landmark”!

    RăspundețiȘtergere
  4. pt ca vad ca va intereseaza, stiati ca:
    1. Sam Phillips considera ca descoperirea sa #1 nu este Elvis, ci Howlin Wolf?
    2. la fiecare „Einstein” aparut pe piata alti 10 s-au pierdut in conditiile povestirii „If”?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. hrubaru cel batran8 aprilie 2015, 09:56

      nu cunosteam clasificarea asta. Howlin Wolf este un bluesman de culoare, care nu s-a facut ulterior remarcat prin nimic fata de confratii lui.

      Ștergere
    2. Mă bucur să aflu atâta lume cunoscătoare a domeniului; adică peste 65 de primăveri, hipertensiune, colesterol, reumatism, amintiri frumoase,... „Bătrânețea nu-i pentru fricoși!”, Bette Davis.
      1. nu am auzit de Howlin Wolf - Lupul Urlător, un nume de indian shoshone -, dar am intrat repejor pe Youtube (binecuvântat fie inventatorul lui!) și m-am documentat. Sunt de părerea Hrubarului cel Bătrân, este un bluesman obișnuit, de care se cam săturaseră alde Jim Bradbury. Dar dacă Sam Phillpis l-a considerat, măcar pentru o vreme, nr. 1, o fi știut el ceva în plus față de mine.
      2 . De-aia am scris ”If” pentru că totdeauna m-a impresionat curentul de aer stârnit de un fluture și care îl îndreaptă pe unul către culmile gloriei, iar pe altul, poate la fel dotat, să caute prin pubele. La faimoasa Cannery din San Francisco vezi o groază de cântăreți talentați cu cutia goală de bere în față, în care să le pui un nenorocit de dolar.
      Ce nu înțeleg eu este modul în care a fost alcătuită statistica,... 1 la 10, nimeni neînregistrând ratații.

      Ștergere