a sad story about the invizible man

                   Cand H.G. Wells a scris in 1897  romanul "The Invisible Man", cartea a fost receptata de critica drept o drama, iar de tinerii cititori ca un roman de aventuri. O poveste care insa nu conteneste sa ne lase visatori, odata ultima pagina citita... Astazi, drama lui Griffin nu stiu daca reuseste sa ne mai miste prea tare, fiind cu totii produsul unei societati in care cu mare greutate ceva te mai poate minuna, dar probabilitate de a deveni invizibil, fie si numai pentru cateva clipe, ne face pe fiecare dintre noi sa visam. Iar visele sunt atat de diferite, pe cat de deosebiti suntem unul fata de celalalt...
                   Cred ca interpretarea viselor legate de invizibilitate l'ar face fericit pe orice psihanalist si in orice caz, foarte bogat daca ar fi capabil sa ofere si rezolvari pentru toate cazurile!
                   Pe vremea cand refuzam sa ma privesc in oglinda, nemaiputand tine evidenta tuturor cosurilor ce'mi apareau pe fata, singura dorinta pe care invizibilitatea mi'ar fi rezolvat'o era sa'mi dea o mana de ajutor sa ma pot invarti nestingherit si nevazut printre femeile frumoase, care alta treaba nu aveau decat sa se fataie despuiate prin dormitoare...
                    Cand am mai crescut nitel si am inceput sa inteleg cum devine cazul cu partea femeiasca, am inteles ca nici banul nu este de lepadat si te ajuta foarte mult daca tanjesti sa cumperi un loc mai in fata la Marele Spectacol al Vietii ! Asa ca, am inceput sa visez femei frumoase dar si bani cu namiluita... iar banii "fara numar- fara numar", cum prea frumos zice maneaua, cum ii puteai dobandi altfel (atunci cand salariul minim pe economie era de doar 1.000 de lei)...decat devenind invizibil si procedand in consecinta?...
                   Acum, cand m'am copt la minte (e un fel decent de a spune ca am imbatranit), cand femeile au devenit niste persoane respectabile iar banii cu nemiluita doar un mit, invizibilitatea  tot isi mai gaseste rostul : visez sa devin invizibil pentru o vreme doar pentru a avea sansa de a trage un sut in cur fiecarui om politic roman, incepand cu cei care in Campania electorala au promis ceva ce foarte curand au uitat!...
                   De abia acum incep sa inteleg de ce la americani au prins atat de bine super- eroii, acele personaje din comicsuri, iar apoi din adaptarile cinematografice : refularile omului mediocru, inghesuit de datorii si de violenta din jungla de beton si asfalt in care este nevoit sa'si duca traiul, si'au gasit formularea perfecta in actiunile justitiare si vindicative ale eroilor de hartie! Americanul de rand, cu care de multe ori mi'ar placea sa ma identific ( pentru curajul cu care candva, doar cu o secure in mana, a pornit sa imblanzeasca o natura ostila ), a fost singurul care a avut curajul sa'si recunoasca public spaimele... Dar a cautat si o solutie, chiar daca aceasta pare de domeniul legendei!...

                       Cand legenda Omului Invizibil a marcat constiinta fiecaruia dintre noi, bineinteles ca au aparut si parodiile. Iar una dintre primele, a fost o pelicula mediocra din anii '40 cu Abbot & Costello, care in epoca a avut un success incredibil: "B.A. & L.C. meet the Invisible Man"...

 

Milo Manara si mitul Omului Invizibil nu putea sa aibe drept rezultat decat un alt album porcos...

 

                         Pierre Le Guen este primul grafician care a imaginat pentru revista "Vaillant" aventurile jurnalistului Jacques Flash... La un moment dat, destinul lui Flash se intersecteaza cu cel al profesorului Folvent, inventatorului serului invizibilitatii. Un ser miraculos pe care si'l va insusi prin frauda Copert, cel mai periculos infractor din istoria jurisprudentei francize. Din fericire pentru linistea planetei, Jacques Flash vegheaza!...

           In continuare ( vezi "Sindromul Omului Invizibil"), paginile intai din ultimele episoade cu Jacques Flash aparute in revista "Vaillant, le Journal de Pif" in anii '60, desenate de Rene Deynis pe un scenariu de Pierre Castex...

                In 1995 am avut ocazia sa vizitez Angouleme, un oras plin de istorie din  Franta, inclusiv de istorie a B.D., caci aici exista un muzeu al benzii desenate, nu atat de important ca cel de la Bruxelles, dar valabil si de incurajat...
                Ca peste tot in lume, curatorii de la muzeul B.D. din Angoueleme sunt niste mici profitori, adeptii formulei "daca nu curge, pica!": intr'una dintre vitrine este expus originalul de la plansa de mai sus, fireste fara textul care evident este cules. Astfel ca plansa era atribuita in mod abuziv lui Jean Ollivier & Pierre le Guen, autorii initiali ai seriei. In realitate, plansa este de Deynis & Castex, autorii care au adus faima acestei serii...

          Incepand cu acest episod, se'ntampla ceva dramatic: Rene Deynis un desenator care in mai putin de 8 ani se afirmase ca un artist plin de originalitate, ce nu datora nimanui stilul sau aparte, este lovit de o paralizie partiala pe partea dreapta a corpului. Mana sa dreapta nu mai raspunde comenzilor, astfel ca episodul inceput, "Rapt en plein Ciel" nu poate fi dus la bun sfarsit decat cu ajutor...

          Episodul urmator este integral desenat de Max Lenvers, un desenator fidel al revistei "Vaillant", din pacate un artist complet lipsit de talent si initiative...

                 In noua formula, "Pif Gadget", Jacquea Flash isi continua pentru o vreme aventurile, uneori desenate de Rene Deynis care reuseste sa'si domine pentru o vreme handicapul si de cele mai multe ori de Max Lenvers, care reuseste sa ingroape definitive o serie mitica...

                             Pentru amatorii de stiri de senzatie, omul invizibil Rene Deynis a fost cumnatul altui foarte mare autor de banda desenata francez, Jean "Iznogoud, Totoche, Corinne & Jeannot" Tabary...