Sorin Anghel: Vous permettez, Monsieur Salvatore ?...

             Sunt doar un pion ce nu si'a pierdut inca memoria, o simpla piesa dintr'o "partida" memorabila inceputa pe la mijlocul anilor '60 si incheiata 10 ani mai tarziu, atunci cand muzica de discoteca a umplut tot spatiul audio, bruind orice alt sunet... Sunt un "cap de locuitor" ce statea seara de seara cu urechea lipita de difuzorul radioului cu tranzistori, pandind emisiunile postului "Europa Libera" ( nu atat pentru a face politica de buduar a lui Noel Bernard Bercovici, Sidonia Alterovici, Ileana Breitenstein, Vroni Brunner, Max Banush, Lucian Raicu Leibovici...) ci pentru a asculta ultimele noutati din muzica rock si bestialele "Top Ten"... Topuri din care nu aveau cum sa lipseasca numele cele mai grele din acest gen muzical, adica exact acele band-uri ce au facut Istorie: "Beatles", "Rolling Stones", "Led Zeppelin", "Deep Purple", "Jethro Tull", "Uriah Heep", "Queen", "Black Sabbath" si mai ales, "Pink Floyd"...
            Spatiul audio din Romania era plin de muzica de calitate, din care nu lipseau marii romantici italieni si francezi, cu texte ingenioase ce ne aminteau in fiecare moment ca nu tre' sa uitam dragostea: Alain Barriere, Guy Beart, Gianni Morandi, Herve Vilard, Salvatore Adamo, Charles Aznavour, Gigliola Cinquetti... O, cat de buni erau si cu cat talent ne aminteau "sa nu uitam nicicand trandafirii"!...
   Insa un graunte de "rebel" ce incepuse sa incolteasca in mine (habar nu am cine mi l'a plantat, mie, copil crescut intr'o familie cuminte si educat intr'o societate unde cuvintele de ordine erau Disciplina si Obedienta) nu'mi mai dadea pace... Timid, am inceput sa ma indepartez de muzica romantica a acelor ani, apropiindu'ma mai mult de difuzoarele din care urlau chitarile Fender, tunau bateriile dezlantuite de zbuciumati ca Ian Paice sau John Bonham, gemea orga Hammond brutalizata fara mila de Keith Emerson, Jon Lord sau Rick Wright si ne sfasiau sufletele neprihanite vocile isterice ale lui Ian Gillan sau Robert Plant...
              Astazi sunt ceva mai inclinat spre conciliere. Rockerul din mine este dispus sa intinda o mana impaciuitoare romanticului de altadata.

           Pe Salvatore Adamo il redescopar de fiecare data cu aceeasi bucurie. "Le Ruisseau de mon Enfance", "Une Larme aux Nuages", "La Nuit", "Tombe la Neige"... tot atatea poeme de mare rafinament si eleganta...
         "Tombe la neige Tu ne viendras pas ce soir
       Tombe la neige   Et mon coeur s'habille de noir
       Ce soyeux cortege   Tout en larmes blanches
       L'oiseau sur la branche   Pleure le sortilege".

Fara indoiala, Adamo este cel mai important cantautor francez. Poemele scrise, compuse si interpretate de el au emotionat romanticii din toata lumea. "Tombe la Neige" a devenit un succes planetar... "Vous Permettez, Monsieur ?" a urcat in 1964 pe primul loc in topurile din Marea Britanie, pozitie pe care a rezistat 4 saptamani, generand nedumerire si panica printre comentatorii muzicii moderne, obisnuiti sa vada locurile fruntase ocupate de mandria nationala, "The Beatles"!... A devenit o traditie sa luam drept repere nationale pentru Franta, atunci cand vorbim de muzica usoara, pe Yves Montand, pentru perioada clasica si pe Johnny Halliday, pentru zona Rock. Privind mai atent, vei constata ca cei doi idoli nu sunt decat interpreti, niciodata creatori! In intreaga sa cariera, Halliday nu a facut altceva decat sa adapteze pentru publicul francez, mari hituri internationale...
           Timp de aproape doua decenii, Adamo a compus si interpretat zeci de hit-uri ce au marcat publicul de pretutindeni (in Romania, Anda Calugareanu si Stefan Banica cel Batran au stat o vreme in umbra lui Salvatore)...
            Imensul succes de public de care se bucura Adamo a fost exploatat si de autorii de banda desenata. Tibet & Duchateau, creatorii unei serii belgiene de foarte mare succes in epoca, "Ric Hochet", au utilizat mitul "Adamo" intr'unul din albumele seriei. Rebotezat Lionel, personajul pastreaza trasaturile lui Salvatore Adamo, dar si coordonatele carierei sale impresionante, inclusiv concurenta reala dintre el, exponentul muzicii romantice si Johnny Halliday, rockerul "rebel"...

Johnny Halliday (in realitate, Jean- Philippe Smet) este asemenea lui Elvis Presley, fireste, pastrand proportiile, un produs media... La inceputul anilor '60, Franta avea nevoie de un idol al tinerilor in genul lui Presley, care sa le vorbeasca pustanilor despre problemele si "revolta" lor in franceza. Intamplarea a facut ca Johnny sa fie cel mai carismatic ( nu cel mai talentat, caci in acelasi timp "Eddy Mitchell" sau Claude Moine pe numele sau adevarat, il batea pe Halliday fara prea mare efort la orice proba, minus magnetismul personal)... Pentru a'l pastra pe Johnny in atentia publicului, echipa sa de imagine a apelat la orice stratagema, amintind perenitatea sintagmei "Scopul scuza mijloacele". Astfel, intr'o totala eclipsa de succes, Johnny simuleaza un accident auto (cum altfel decat intr'o decapotabila sport foarte scumpa?), ziarele de scandal repozitionandu'l pe pagina intai.
In 1969, in plina era a westernurilor Spaghetti, cand Leone si Clint Eastwood inca dictau regulile jocului, Johnny Halliday este "invitat" de Sergio Corbucci (regizorul marelui succes "Django" cu Franco Nero) sa interpreteze rolul unui pistolar neinduplecat, Hud in filmul "Gli Specialisti"... Pelicula este mediocra, dar prezenta in film a lui Halliday umple salile de cinema... Mai mult, un editor oarecare isi risca investitia si scoate un saptamanal de banda desenata, "Johnny", o revista ce va rezista pe piata vreo 7 numere. Printre benzile desenate publicate este si "Hud, le Specialiste", o serie promitatoare semnata de Jije pentru desen si Philip (fiul lui Jije) pentru scenariu... Neprimind banii promisi, dupa 11 planse Jije abandoneaza proiectul...

Asa cum ne'a obisnuit, Ric Hochet trebuie sa descurce itele unei afaceri incurcate, in care crimele si spionajul sunt moneda curenta. In toata povestea ce se petrece in lumea show-biz-ului, Salvatore "Lionel" Adamo este doar o victima...

Este evidenta simpatia autorilor seriei "Ric Hochet" pentru muzica "traditionala", interpretata de Salvatore "Lionel" Adamo si antipatia pentru muzica rock, provocatoare de necazuri, interpretata de Johnny Halliday...

Totul e bine cand se sfarseste cu bine: ticalosul este prin in flagrant delict iar cele doua vedete decid ca piata este suficient de bogata ca sa poata fi "mulsa " pe rand, de fiecare dintre ei...

Cativa ani mai tarziu, Guy Clair, un foarte talentat artist publica in "Curiosity Magazine", revista lui Michel Deligne, cateva scurte benzi desenate. Sunt adaptari in maniera parodica a unor cantece de mare succes ale lui Salvatore Adamo. Personajul principal al celor trei schite seamana izbitor cu Adamo...