Another Night at the Opera

                    Pare atat de usor sa o faci pe desteptul: lasi sa treaca o perioada cat mai lunga de timp, iti alegi un domeniu (de preferinta, unul in care reusesti sa articulezi cateva fraze coerente la orice ora din zi sau din noapte...  ideal ar fi ca acest domeniu sa aibe de'aface cu artele populare, banda desenata, filmul, desenul animat, romanele populare...), dupa care, aruncand o privire atotcuprinzatoare asupra artefactelor produse in acest rastimp, tragi o concluzie finala. Cu cat tonul folosit atunci cand faci publica concluzia este mai hotarat si nu lasa loc altor interpretari, cu atat respectiva concluzie are toate sansele sa sune ca o sentinta. Toata lumea stie ca o sentinta odata pronuntata, chiar daca poate fi atacabila, sunt putine sanse ca sa mai fie schimbata. De regula, politicienii de mult s'au prins cum functioneaza smecheria si in loc sa o foloseasca in mod inofensiv, analizand si disecand fapte si artefacte de mult intamplate, au preluat mecanismul si l'au folosit cu succes intru manipularea opiniei publice. Pornind de la analiza unor fapte istorice si potrivind respectivelor evenimente intr'o prezentare partinica, ce face desigur apologia ideologiei pe care o reprezinta, politicianul reuseste sa suceasca mintea alegatorului, determinandu'l sa puna stampila pe numele sau.
                   De cate ori nu am fost cu totii martorii unor scene in care politicieni dintr'o parte sau alta a esichierului politic (cat de tocita si aproape de lemn a devenit aceasta expresie, nu'i asa?... cred ca n'ar fi rau daca din cand in cand am incerca sa mai primenim vocabularul atat de obosit!...), pe un ton cat mai agresiv si care exclude orice replica, au pronuntat sentinte care umpleau cu noroi adversarul din cap pana in picioare?... Vehementa oratorului, sprijinul din umbra al unui partid puternic care da tarie sentintei dar mai ales, popularitatea canalului media prin care este imprastiata acuzatia asigura succesul oricarei operatiuni de discreditare a adversarului politic. Faptul ca a doua zi, intr'o erata nebagata de nimeni in seama apare o infirmare lipsita de vlaga a sentintei, asta nu mai ajuta la nimic: opinia publica a apucat sa'si formeze o imagine eronata despre cutare eveniment sau persoana si nimic nu mai poate sa le reabiliteze...
                 
                 Intr'o maniera mult mai inofensiva si sper eu, eleganta, procedez si eu. Am avut rabdare sa vad cum banda desenata si filmul, dupa o copilarie ezitanta au inceput sa se maturizeze, sa creasca, sa se diversifice si din pacate, cel putin pentru cea de'a 9a Arta, sa intre intr'un declin evident ( Desigur, nu intrevad un final abrupt, un moment in care cineva va hotata ca "Editori de pretutindeni, uniti'va!" si cu totii isi vor baga picioarele adanc in banda desenata, convertindu'si actiunile in productia de fasole si rapita!... Cel mai probabil, se va schimba lookul, in sensul ca vor fi interferente inevitabile intre B.D. , animatie, jocul pe computer...). Dupa ce lucrurile s'au mai asezat, am venit si eu ca un guru plicticos, am aruncat o privire cuprinzatoare si am inceput sa trag concluzii. Presupun ca pozitia asta de Mafalda, Fac Totum si "le stiu eu pe toate" pe care am adoptat'o deliberat de la inceputul acestui jurnal a deranjat mai mult decat o constiinta, dar este o pozitie pe care mi'o asum. Cineva trebuie sa aibe curajul sa spuna o tampenie, ca sa aibe lumea ce sa injure...

                Prin anii '60, in banda desenata europeana, in jurul marilor reviste s'au format echipe puternice, care de'a lungul timpului au devenit ca o familie, stabilind un set de reguli ce au devenit traditie...
                Ironiile si aluziile la adresa colegilor de redactie devenise o nota comuna, dar intotdeauna surprinzatoare, in toate redactiile marilor reviste: Pif, Spirou, Tintin si Pilote...
                Astazi, cateva extrase din "Vaillant, le Journal de Pif":
                - o coperta in care o buna parte din eroii revistei isi disputa intaietatea...
                - o "emisiune" cu Jujube & Gai Luron, magistral regizata de Gotlib, in care cei doi eroi fac un "bilant" al intamplarilor prin care au trecut personajele principale ale revistei in 1967...

    
                  ...un gag genial cu "Nestor", personajul lui Crespi (mult mai cunoscut pentru generatia anilor '80 drept scenaristul enigmelor lui "Ludo"): curios sa vada ce nastrusnicii i se vor mai intampla in gagul de saptamana viitoare, Nestor se duce la redactia "Vaillant". Nemultumit de poanta citita, distruge plansa. Oare cum va rezolva redactia situatia asta nemaivazuta?...

          Inca o data, ca o adevarata familie, eroii revistei vor incerca sa spele rufele in casa...

  
                   ...si fiindca tot s'au cam terminat vacantele, haide sa vedem impreuna cum arata o plansa cu Gai Luron desenata pe fuga de Gotlib, preocupat mai mult de soare decat de foaia de hartie, candva alba!...

                   O coperta de Craciun semnata de doi "vecini" de palier : Arnal & Cezard!...

                   ...fiindca vacanta este perioada cand, departe de casa, incercam sa luam legatura cu cei dragi printr'o scrisoare, putem sa luam o lectie de la Gai Luron, sa vedem cum se intocmeste de fapt o epistola!...

    
                ... in final, un minunat gag despre prietenie, bineinteles cu Jujube, Gai Luron si micuta soricica. Cele 2 planse au mai fost o data prezentate in acest jurnal, dar le reiau pentru bucuria de a ti le prezenta in culorile si bicromia originale, asa cum au aparut in "Vaillant, le Journal de Pif" candva...