Expresionismul cavalerului cutezator

                Dupa ce Vantul schimbarii si'a consumat furia, el a continuat sa adie molcom, reusind cu mare greutate sa mai legene vreun spirit insetat de primenire. Furtuna ce a maturat constiintele anchilozate intr'un neo-clasicism desuet se numeste, bineinteles, Impresionism. La randul ei, aceasta mare revolutie culturala si'a epuizat la un moment dat mesajul, devenind fara voia ei un factor retrograd. Intr'un timp record (nerabdarea lumii moderne incepea deja sa se manifeste), artisti de frunte ca Manet, Renoir sau Monet nu mai erau capabili sa ofere raspunsuri la toate intrebarile despre frumos, pe care orice revolutie le genereaza.
               In acest context, a aparut un careu de artisti ce aveau sa schimbe pentru totdeauna fata Artei: Cezanne, Toulouse-Lautrec, Gauguin si Van Gogh. Patru artisti catalogati de contopisti ai Istoriei Artei drept post-impresionisti... De fapt, patru genii ce nu s'au multumit cu (.) conceptul initial ce a generat revolutia Impresionista, respectiv subordonarea desenului pana la diluarea totala, in fata prioritatii cromatice. Cei 4 asi vor reinventa Desenul in Pictura, fiecare dintre ei orientand arta spre cate un alt punct cardinal...
             

               Vincent Van Gogh va porni solitar pe un drum nedestelenit, pe care nimeni pana la el nu se incumetase sa se avante. Cineva i'a dat mai tarziu un nume, asa cum sunt botezate toate strazile, ca sa nu ne ratacim. Strada pe care Van Gogh a batatorit'o de unul singur avea sa se numeasca Expresionism si pe aceasta artera aveau sa marsaluiasca ulterior nenumarati artisti aflati in cautarea succesului. Cei mai multi dintre ei se vor pierde pe drum, furati de tentatii sau lipsiti de idei... Cativa insa vor reusi sa strabata intregul bulevard, marcand locurile in care si'au tras sufletul cu repere pe care Istoria Artei le va consemna cu atata mandrie.
             Dar de fapt, care era marea noutate pe care Expresionismul avea sa o introduca, mai de voie, mai de nevoie in Arta?... Caci prioritatea pentru desen si compozitie existase dintotdeauna, cu atat mai mult in Renastere, adica atunci cand artistii au teoretizat in exces si aproape matematic fiecare lucrare pe care o propuneau...
             Diferenta dintre conceptia artistica a artistului din Renastere ( acel Homo Universalis ce este capabil sa ofere raspuns la orice provocare a Naturii, dar numai dupa ce studiaza si aprofundeaza problema ) si  principiile artistului Expresionist ( acel umil artist, mai mult sau mai putin instruit dar intotdeauna strivit de un mecanism social ce nu are nici cel mai marunt respect pentru artistii sai ), este facuta de modul in care cele 2 categorii de artisti percep realitatea. In timp ce artistii din Renastere erau respectati, adulati, inconjurati cu respect..., artistii din epoca Expresionismului erau primiti cu suturi in cur atat de public cat si de critica...
             Diferenta dintre "cei doi" artisti, despartiti de vreo 400 de ani, este facuta mai ales de cinismul cu care artistul modern a fost invatat sa priveasca viata... 

               Expresionismul debuteaza in primul deceniu al secolului XX, un secol marcat de avantul industriei (ceea ce inseamna disponibilizarea fortei umane si avantajarea automatizarii) dar si de cele mai sangeroase confruntari planetare (cele doua Razboaie Mondiale)... In acest context social nu este de mirare ca echilibrul psihologic aluneca spre paranoia si nebunie...
               Daca artistul Renasterii avea ragazul sa mediteze in tihna despre rolul omului in Univers, artistul Expresionist este nevoit sa'si spuna parerea aproape in ilegalitate, despre sansa sa de a mai prinde zorii urmatoarei zile, intr'o societate pragmatica in care supravietuiesc doar smecherii...
               In orice compozitie expresionista figurativa desenul este foarte precis si riguros, exprimand o realitate probabila. Personajele si decorul devin caricaturale in exces, artistul nemaifiind capabil sa recepteze realitatea concreta ca atare. Singura lui atu este sarja, desenul "colturos" si grotescul fiind armele cu care incearca sa se apere...
              Recunosc, survolul meu peste o perioada de cateva decenii atat de importante in Arta a fost superficial, dar invata'ma tu, prietene, cum as putea sa rezum in cateva fraza o etapa atat de tulbure a Istoriei civilizatiei, civilizatie din care sper ca si noi romanii suntem parte?...
   

            Si acum ajung in sfarsit la titlul de azi, pe care probabil ca Alin Rautoiu ( un comentator ocazional si nu intotdeauna binevoitor al articolelor pe care ti le propun in acest Jurnal) il va considera o simpla diversiune ( vezi reactia dsale. la articolul "Basmul ca un ecou fara sfarsit" ).
            Astazi m'am gandit ca este cazul sa vorbim despre un "artist" ce a facut candva slalom prin banda desenata romaneasca: Mihai Sinzianu... Un tip ce a publicat cateva povestiri desenate in revista "Cutezatorii". Foarte multe informatii despre el nu am, doar amintirile unui copil ce cumpara candva constiincios in fiecare saptamana revista "Cutezatorii", incepand cu primul numar... Ori cum acest gen de informatii nu poate fi obiectiv, am decis sa ma informez pe Retea. Singurele informatii le'am gasit pe blogul "Cutezatorii" (de unde de altfel am si imprumutat cateva imagini), in arhivele lui Mircea Arapu si in "Benzi Desenate", jurnalul lui Dodo Nita...
            Iata ce spunea la un moment dat dl. Dodo Nita despre Mihai Sanzianu in articolul omagial "La multi ani, domnule Mihai Sinzianu!":
            "Mihai Sînzianu s-a născut pe 8 ianuarie 1944 la Bucureşti. Absolvent al Institutului de Arte Plastice în 1965, din anul următor începe să  publice grafică în diverse publicaţii literare şi să ilustreze cărţi. Volume de poezie, precum cele ale unor Nichita Stănescu, Ion Vinea,  Darie Novăceanu, sau romane SF precum Luntrea Sublimă de Victor Kernbach şi Farfurii zburătoare de Dumitru M. Ion."  
              Urmeaza apoi o enumerare a celor 40-50 de pagini publicate in "Cutezatorii" si continua cu o afirmatie care m'a lasat fara replica ("omagiul" s'a intamplat in ianuarie 2.013, dar eu am luat cunostinta de el doar cu vreo cateva zile in urma, adica atunci cand am considerat ca a venit timpul sa discutam impreuna despre cateva "glorii" trecute ale benzii desenate romanesti):
           ..."Inspirat parcă de expresionismul german, grafismul lui Mihai Sînzianu este unic şi uşor recognoscibil în peisajul revistei Cutezătorii."...
              Daca tie nu ti se taie respiratia dupa o astfel de sentinta inseamna ca esti un tip tare. Copilul care se numea Sorin Anghel dadea saptamanal leul pe care chioscarul il pretindea si pleca acasa ca sa citeasca infrigurat, in intimitatea camerei sale, cele 2-4 pagini de banda desenata ce apareau in "Cutezatorii". Cand benzile se intampla sa fie semnate de Mihai Sinzianu, Anton Perussi, Gheorghe Marinescu, Ioan Donca sau Teodor Bogoi, in sufletul meu se intampla o adevarata drama: productii mai nule decat ale acestor artisti, greu vei gasi in "Cutezatorii"... Desigur, Bogoi sau Perussi poate ca erau onorabili in domeniile pentru care se pregatisera, dar in cea de'a 9a arta erau simplii musafiri ce au gresit adresa.
            Mihai Sinzianu nu are nici cea mai mica tangenta cu banda desenata sau expresionismul, cu atat mai putin cu cel german...
            Daca expresionismul german mizeaza pe un desen puternic, grotesc si chiar caricatural si o culoare violenta, chiar vulgara, la Sinzianu Mihai imaginile sunt lipsite de forta, amatoresti si neindemanatice iar culoarea parca a fost fabricata cu ce a mai ramas pe fundul calimarilor...
            Daca'mi permiti, desenele lui Sinzianu par facute de un tip fara "cojones"... In realitate, Mihai Sinzianu poate ca avea tot ce'i trebuia de la natura, dar e sigur ca nu a crezut niciodata in banda desenata (altminteri, foarte hulita printre "artistii" de la Uniune)... E limpede ca ilustratiile facute pentru "Cutezatorii" erau simple prestari de servicii (deh, foamea a fost si este mare)... 
             Regretabil este ca inca mai sunt indivizi care, pentru a exista, sunt capabili sa insire tot felul de ineptii ce ar putea`deruta un cititor neavizat. Indiferent de audienta pe care scontezi, deontologia profesionala ar trebui sa'ti impuna o anumita responsabilitate vizavi de partenerul de dialog, impiedicandu'te sa insiri prostiile ca cacareaza de oaie pe valceaua mioritica. Respectivul articol, plin de plecaciuni umile si dezinformari grosolane, este semnat de "Dodo Nita , cu multumiri lui Marius Lestaru", asa ca nu prea stiu exact cui tre' sa'i multumesc pentru momentul de umor involuntar...
             Candva ( cred ca in plin scandal "Charlie Hebdo" cand Dodo nu stia cum sa ma infunde cat mai adanc, poate nu mi se va mai auzi vocea stridenta- si asta pentru simplul motiv ca nu am cantat impreuna cu el in corul natiunilor unite, continuand sa ma intreb de unul singur "Suis-je Charlie?"), dl. Nita afirma ca domnia sa nu'si permite sa vorbeasca decat despre problemele pe care le cunoaste. De data aceasta i'a lipsit consecventa. Pacat... Din fericire insa pentru el, pe cei cu obrazul gros niciodata nu'i va demola ridicolul. 
             O alta meteahna deranjanta pe care am semnalat'o in repetate randuri, este dorinta oricarui critic (indiferent ca analizeaza calitatea semintelor de dovleac sau praful de pe toba), de a inrudi "produsul" caruia ii face apologia cu marile arte. Cel dintai care a procedat asa este Claude Moliterni, criticul francez ce se da cu fundul de pamant din toate pozitiile, poate in felul acesta banda desenata va sta candva la masa bogatilor. Si asta se intampla in timp ce Asterix, Tintin, Lucky Luke, Gaston... se vindeau in milioane de exemplare!!!
            Tot asa procedeaza si Dodo, imaginandu'si ca daca Mihai Sanzianu isi gaseste in arborele sau genealogic o ramurica pe care sta cocotat, sa zicem Picasso, atunci toate necazurile benzii desenate romanesti s'au spulberat... 
           

              Banda desenata de aici sau de aiurea, nu are neaparat nevoie de pedigree. Lumea o va admira daca este bine facuta si foarte bine difuzata.

       Intorcandu'ma la subiectul principal, Expresionismul in arta, e interesant sa ne reamintim si apoi sa nu mai uitam niciodata ceea ce s'a intamplat in Germania anilor '30, atunci cand doua fenomene s'au dezvoltat si au crescut umar la umar: Expresionismul german si Nazismul. In fata autoritarismului si totalitarismului, transformate peste noapte in dictatura ("Ein Volk,ein Reich, ein Fuhrer"), arta nu avea cum sa ramana cu mainile si ochii legati. Expresionismul german nu a produs opere pe care le admiri cu placere. Din contra, artefactele expresioniste sunt deranjante, de multe ori dezgustatoare prin mesaj si desen, dar ele nu fac altceva decat sa se substituie unei oglinzi deformante, ca la balci, dar care in mod paradoxal, reflecta realitatea asa cum era de fapt.
        Fireste, cruzimea si cinismul lucrarilor expresioniste a deranjat in epoca... De trista memorie este fraza rostita de Hermann Goering :"Cand aud cuvantul Cultura, pun mana pe arma!'... Semnificatia originala a acestei fraze a fost denaturata de'a lungul timpului, din interese politice. In realitate, Goering era un mare admirator al artelor, fie ca era vorba de arte plastice, muzica sau literatura, fiind crescut in conformitate cu traditiile germane, foarte respectuoase fata de cultura traditionala.
         Din pacate, socul produs de arta expresionista a fost foarte mare si greu de asimilat intr'un timp atat de scurt, cu atat mai mult cu cat vremurile erau foarte tulburi iar orice noutate in arta putea fi receptata ca o provocare. Fraza de trista amintire trebuie pusa in contextul revolutiei pe care a starnit'o Expresionismul in Germania, o tara aflata in acele momente la rascruce de drumuri...
         "Wenn ich Kultur höre ... entsichere ich meinen Browning!"... Istoria pretinde ca aceasta fraza ar fi un citat dintr'o piesa de teatru de propaganda nazista, "Schlageter", scrisa de Hanns Johst si atribuita eronat lui Hermann Goering. In realitate. in 1933 cand piesa a fost scrisa, Goering era deja o personalitate politica si publica foarte influenta, iar fraza ii apartine, fiind citata de Johst doar ca omagiu...

         Dincolo de mizericile lui Mihai Sinzianu, articolul este ilustrat cu cateva tablouri celebre, exemple memorabile ale Expresionismului german...
          I'ai recunoscut desigur pe George Grosz, Emil Nolde, Ernst Kirchner, Oskar Kokoschka, Franz Marc...

          Daca Dodo Nita chiar ar fi avut nevoie sa apropie un artist roman de Expresionismul german, atunci poate ar fi trebuit sa'si incerce norocul cu D. Negrea, un grafician roman ce a publicat cateva planse remarcabile prin anii '60, in "Luminita"... Poate scapa de gura mea spurcata!...

        Despre banda desenata romaneasca, de la agonie la extaz, cat de curand...