Aruncand o privire retrospectiva asupra westernului produs de'a lungul timpului, iti vor atrage atentia cateva trasaturi care devin definitorii pentru acest gen...
Cu foarte mici exceptii, in majoritatea productiilor western pieile rosii sau amerindienii (numiti astfel de vreun istoric binecrescut, probabil acelasi godfather care i'a rebotezat pe negrii din America de Nord, afroamericani!) sunt fie inexistenti, de parca ei sunt musafirii prin vastele preerii, fie sunt prezentati ca niste talhari de care e bine sa scape lumea prin orice mijloace!... Nu este nevoie sa'ti chinui prea mult mintea ca sa pricepi ca aceasta politica artistica este de fapt o comanda politica, discreta dar foarte eficace. De ce sa fie deranjat Establismentul de la Washington cu intrebari incomode despre motivele ce l'au determinat sa'i inghesuie pe indienii ce nu fusesera inca masacrati, in rezervatii pierdute prin desert, unde conditiile de viata sunt greu de imaginat?... Aceasta politica de a marginaliza complet problema indienilor este preluata fara intrebari si de producatorii italieni, atunci cand s'au hotarat pe la mijlocul anilor '60 sa invadeze piata cu westernuri spaghetti. Piata de film americana era vizata direct de westernurile italiene, ele fiind turnate nu de putine ori in ambele variante, americana si italiana. In cele peste 500 de westernuri spaghetti cu mare greutate am reusit sa gasesc un film onorabil care vorbeste despre problema indiana: "Navajo Joe", un film de Sergio Corbucci cu Burt Reynolds in rolul unui indian ce isi cauta dreptatea...
Exceptiile de la aceasta regula ( o adevarata "omerta", "lege a tacerii", impusa producatorilor de westernuri de tot felul ), au fost adaptarile cinematografice facute la inceputul anilor '60 de studiourile cinematografice din Germania de Vest, dupa romanele cu Winnetou si Old Shatterhand ale lui Karl May, filme in care bravul indian cu pielea rosie era prezentat in lumina cea mai buna...
La mare concurenta, in aceeasi perioada studiourile Defa Berlin din Germania de Est in colaborare frateasca cu studioul Buftea din Romania si alte case de film din Bulgaria, Ungaria sau Cehoslovacia, propuneau publicului tanar o multime de filme in care personajul principal era de obicei o mare capetenie indiana, plina de curaj si onoare: cine ar putea uita vreodata "Fiii Marei Ursoaice" cu atletul sarb Gojko Mitic in rolul principal?...
O alta exceptie de la regula nr. 1 din westernuri, "niciodata sa nu vorbesti de bine un indian", a reprezentat'o politica dusa de editura Vaillant si publicatiile sale. Deloc dependenta de Washington (plecaciunile se faceau mai spre rasarit, spre Marele Urss), editura Vaillant nu pierdea nicio ocazie sa loveasca cu toate armele si din toate pozitiile politica imperialista dusa de marile puteri occidentale.
Intotdeauna articolele referitoare la vestul salbatic priveau cu simpatie si compasiune spre omul rosu, in timp ce emigrantul alb, venit de peste ocean cu toata saracia in ghiozdan, era prezentat ca un invadator sau in cel mai fericit caz, ca un musafir nepoftit...
In continuare, cateva afise senzationale din epoca...
...in "Blueberry"... © Ed. Dargaud, Charlier & Giraud
... in "Lucky Luke"... © Ed. Dargaud, Goscinny & Morris
Este interesant si educativ. Cred ca pustii din secolul XX se omorau dupa asa ceva.
RăspundețiȘtergere