Zilele trecute un amic parizian constata lipsa mea de consecvenţă vizavi de evenimentele năpraznice la care asistăm în ultimii ani, ca martori neputincioşi...
Dacă în urma tragicelor întâmplări de acum un an, de la redactia "Charlie Hebdo" şi de la băcănia evreiască, săream ca ars şi eram cel dintâi "freelancer" ce trăgea un semnal de alarmă, ce avea să stârnească atâtea patimi şi frustrări unora dintre cititorii habituali ai acestui jurnal ("
Who's Afraid of the Comics World?", "
Freedom of Speech...It's not Enought!"...) ... Dacă în urma cu doar câteva luni reacţionam la mult mai violentele atentate de la Bataclan şi din câteva bistrouri pariziene, unde au fost "contabilizate" peste 130 de victime ("
Asediul", "
Victime de rangul doi"), reproşând lipsa de statornicie în plan emoţional dar mai ales politic al indivizilor ce ne conduc... Ei bine, astăzi nu mai reacţionez în niciun fel atunci când aceleaşi comandouri masacrează nevinovaţi în inima Europei, la Bruxelles!...
Respectivul amic îmi găsea drept scuză pentru tăcerea pe care o păstrez, obişnuinţa. Adică ceva asemănător cu acea însuşire dobândită de chirurgi printr'o practică îndelungată, în urma căreia devin imuni la vederea sângelui şi a organelor interne împrăştiate pe masa de operaţie...
Nu am să reuşesc niciodată, din păcate, să privesc sângele vărsat pe caldarâm sau în ţărână ca pe ceva obişnuit. Sper că niciodată nu va exista vreun argument furnizat de un decident politic sau de un istoric, capabil să mă convingă că vieţile civililor jertfite pe altarul indiferent cărei doctrine, sunt doar paşi necesari pentru a accede la nivelul superior.
Cum va putea cineva vreodată să mă determine să admit că lansarea bombelor de la Hiroshima şi Nagasaki a fost o necesitate şi nu o crimă cu premeditate?...
Cum m'ar putea cineva convinge că exterminarea evreilor în lagărele de concentrare naziste era o condiţie pentru o lume mai bună?...
Ce argumente m'ar putea face să cred că Holocaustul armenilor, masacrarea a peste 2 milioane de oameni, a fost un rău necesar?...
Cum este posibil ca niciun cetăţean american să nu se'ntrebe măcar o dată (duminica, atunci când familia aşteaptă ca pe grătarul din grădină să se prăjească hamburgherii), cum de i'a blagoslovit Bunul Dumnezeu cu o ţară atât de mănoasă?...
Scormonind pe Reţea după ceva detalii ce m'ar fi ajutat să par ceva mai deştept, atunci când urma sa ne amintim despre Holocaustul Indienilor, am fost şocat de atitudinea unui american, revoltat de faptul că lumea este curioasa să afle ce s'a întâmplat de fapt cu pieile roşii. "Amerindienii au dispărut nu din cauza rujeolei, nu din cauza păturilor infestate, nu din cauza exterminării bizonilor, nu din cauza masacrelor, nu din cauza rezervaţiilor, adevărate lagăre de exterminare... ci pur şi simplu în mod natural, probabil din cauza neadaptării la ritmul alert al vieţii moderne!... În definitiv, de ce oamenii se interesează de detalii, în loc să fie preocupaţi de Marele Holocaust?"...
Despre ultimele atentate de la Bruxelles nu am spus nimic pentru simplul motiv că încep să nu mai înţeleg prezentul...
Doar un istoric onest (dar mă'ndoiesc că există vreunul ) ar putea să explice pe ici, pe colo, care ar putea să fie motivul acestor manifestări atât de mârşave şi cumplite, la care astăzi suntem martori.
De fapt, toate atentatele la care asistăm ca simplii martori sunt rezultatul politicii colonialiste duse cândva de marile puteri ce conduc astăzi lumea.
Desi acei kamikaze din Bruxelles au fost identificati drept arabi, nu poţi ignora trecutul colonialist al Belgiei.
Cand eram mic colectionam timbre, iar cele care proveneu din "colonii" erau cele mai preţioase: Congo Belge, Ilho de Cabo Verde, Eritreia, Rhodesie... Denumiri ce te fac sa visezi la tot felul de destinaţii exotice. Mai ales dacă nu cunoşti istoria locală...
Realitatea însă era cel puţin la fel de dură ca cea din zilele noastre... Măria Sa regele Leopold al II lea al Belgiei întelege rapid oportunitătţle pe care le poate oferi un teritoriu bogat din Africa Centrala, botezat Belgisch- Kongo (Republica Democrata Congo de astăzi): fildeşul şi cauciucul sunt cel putin doua argumente importante pentru a pastra dominatia asupra acestui ţinut. Pentru a menţine controlul teritoriului, Belgia recurge la o politică agresivă şi total necivilizată: şefii de trib sunt amăgiţi cu cârpe şi mărgele colorate, fiind ademeniţi să semneze acte al căror text nu'l înţelegeau ( oarecum ca'n zilele noastre în România, cand tot felul de golani cu gulere albe ne pun în faţă acte pe care nu prea le înţelegem şi le semnăm la repezeală,
amanetând România pâna la următoarea Revolutie)...
"Pedepsele pentru cei care nu furnizau cantitatea minimă de latex impusă
erau brutale. De la biciuiri, mutilarea mâinilor și picioarelor – mai
întâi erau mutilați copiii și femeile, apoi chiar lucrătorii – până la
exterminarea satelor întregi, când respectivele comunități nu-și
îndeplineau obligațiile." (Wikipedia)... Istoria mentionează peste 10.000.000. de victime ale politicii Mariei Sale Leopold al II lea, care spera să exploateze Congo belgian în interes propriu (curios, zilele acestea Radovan Karadzic, primul preşedinte al republicii sârbe şi un adevărat erou local, a fost condamnat de un tribunal internaţional la 40 de ani de închisoare, pentru crime de război, împotriva populaţiei musulmane bosniace, ce dorea desprinderea de patria mama, Serbia... în acest timp, un criminal ca Leopold continua să fie respectat în casa regală a Belgiei)...
Pentru o lume atât de derutată ca cea de astăzi, cred că ar fi foarte important să existe o lucrare gândită de un istoric competent, în care să găsim răspunsurile pentru marile probleme din zilele noastre, aparent inexplicabille...
Mă întorc la iubirea de altădată, Wild West...
Mă gândesc la un imens teritoriu locuit doar de triburile de indieni, despre care nu vom şti niciodată cum au fost cu adevărat în viaţa lor de zi cu zi... Încerc să'mi imaginez cum trebuie să fi arătat preeriile străbatute de cirezile de buffalos, ce se'mprăştiau doar atunci când apăreau caravanele pornite din est spre vestul încărcat de promisiuni...
Povestea de astăzi începe cu emigrantul din est, ce şi'a îndesat în căruţa întreaga sărăcie dar şi ultimile speranţe legate de un trai mai bun...
Drumul său spre "The Promised Land" nu este însă lipsit de primejdii, iar ţinutul pe care'l străbate nu este nici pe departe pustiu: este o ţară locuită. Nevoia de "spaţiu vital" ("
Lebensraum") va transforma înfruntarea dintre "musafiri" şi indigeni într'o încleştare pe viaţă şi pe moarte. Va supravieţui doar acela care este mai motivat să lupte pentru existenţă. Mai motivat, dar şi mai bine înarmat (cucerirea Vestului Sălbatic, încheiată acum acum 150 de ani, este foarte asemănătoare cu ceea ce se'ntâmpla în zilele noastre, când migranţii musulmani au pornit decişi la drum, uitând întreg trecutul cu amintirile lui, dar nu şi obiceiurile; în calea lor au ieşit cu pâine şi sare "indigenii", dar acesta nu'i un obstacol de netrecut: curând, musafirii vor dărâma toate obstacolele...)...
Înfruntarea dintre omul alb şi omul roşu se încheie de regula cu un învingător şi un învins. Iar învingătorul trebuie să'şi demonstreze victoria printr'un trofeu.
Astfel au apărut scalpurile ("
Scalping is the act of cutting or tearing a part of the human scalp, with hair attached, from the head of an enemy as a trophy"... "Connecticut and Massachusetts colonial officials had offered bounties
initially for the heads of murdered Indigenous people and later for only
their scalps"... "In response to repeated massacres of British families by the French and their native allies, Governor of Massachusetts issued a bounty to be paid to British-allied Indians for the scalps of French-allied Indian men, women, and children (1744)
. New York passed a Scalp Act in 1747"... " French colonists offered payments to Indians for British scalps"... " In 1749, British Governor offered payment to New England Rangers for Indian scalps."........... E o lume nebună, nebună, nebună, nu'i aşa?... Omul alb este un profesor pe cinste!)...
În saga lui Blueberry ( © Ed. Dargaud, Charlier & Giraud), eroul principal este la un pas de a simţi pe propria piele binefacerile scalpării... Norocul său se numeste Jimmy McClure...
Mă îndoiesc că este cineva care nu a auzit vreodată despre isprăvile lui Old Shatterhand sau ale căpeteniei apaşe, Winnetou, imaginate cu 120 de ani în urma de Karl May... Cel care avea să'l instruiască pe Karl în tainele Vestului Salbatic este Sam Hawkwns, un Titi Duru' format la şcoala aspră a vieţii. Unul dintre examenele dificile pe care le'a absolvit s'a numit "scalparea". Prins într'o ambuscadă, Sam nu a reuşit să scape decat făcând pe... mortu', ceea ce nu l'a impiedicat să'şi piardă pentru totdeauna podoaba sa capilară! Pentru a'şi acoperi ţeasta scalpată, Sam a cheltuit o mică avere cumpărăndu'şi o perucă...
În "OumPah Pah" ( © Ed. Albert Rene, Goscinny & Uderzo), este antologica înfruntarea dintre ofiţerul francez ( îmbrăcat într'o superbă uniformă roşie şi purtând pe cap o perucă de protocol, pudrată conform etichetei de la curte) şi viteazul OumPah Pah. Scalpul ce trebuia să devină un trofeu de preţ nu este exact ceea ce spera bravul indian!...
Ilustratorii din epocă habar nu aveau cu adevărat despre ce desenau. Astfel că de cele mai multe ori se foloseau ca sursă de inspiraţie de ilustraţiile colegilor de la alte publicaţii...
Poza indianului cu trofeul în mână a prins atât de mult la public încât va fi reluată de mai multe ori pentru a ilustra o ispravă "legendară" a lui Buffalo Bill...
Primul scalp al lui William "Buffalo Bill" Cody...
...şi ultimul său trofeu.
În timpul Războiului de Seccesiune, rebelii sudişti îşi împodobeau şeile cailor cu scalpuri de la victimele lor din nord...
(va urma)...
