Asediul

            Prin rigolele pariziene, în locul zoaielor habituale au început să se prelingă șiroaie de sânge... Sânge fără naționalitate sau o cetățenie anume, sânge ce până zilele trecute dădea viață unor oameni ce flanau lipsiți de griji sur les Grands Boulevards, ce trepidau în ritmuri rock sau încălzeau atmosfera din Stade de France, umăr la umăr... O masă anonimă... O parte din această mulțime fără nume a început de ieri să fie identificată în împrejurări din cele mai tragice: medicii legiști și poliția încearcă să atribuie o identitate cadavrelor împrăștiate prin cele mai insolite locuri din Paris. Cine se așteapta ca sorbind o cafea microscopică, la o masă de marmură minusculă, să primească o nota de plată atât de deșănțată: propria moarte?...
           În Paris s'au auzit mitralierele lătrând... Parisul este în stare de Asediu...

           Pentru mine, Parisul a însemnat dintotdeauna Orașul... De cate ori mă cuprinde nostalgia întrebandu'mă cum o fi pe la Oraș, mă urc în avion sau propria mașină și fac un ocol, în drum spre casă, pe Champs- Elysees... Când obosesc de atâta hoinăreală, mă așez preț de câteva clipe la umbra Turnului Eiffel. Reconfortat, mă întorc acasă și sunt liniștit un an de zile căci "La plus belle ville du monde, Malgré l'obscurité profonde, Son éclat ne peut être assombri, Paris sera toujours Paris!"...
           Ieri însă, șarpele îndoielii mi'a dat târcoale. De două zile capitala lumii nu mai seamănă deloc cu ceea ce învățasem, sperasem și cunoșteam despre Paris. O umbră încearcă să înghită toate luminile marelui oraș, dorind să'l transforme într'un infern în care cuvântul speranța nu mai are niciun sens...
           Parisul trebuie sa rămâna Paris...
           În continuare, Parisul meu... Un oraș cam sepia, ca în pozele de altădată... Sper din tot sufletul ca Parisul sa nu rămână doar o amintire...

              Vineri noapte pe străzile Parisului au curs râuri de sânge...