vineri, 25 septembrie 2015

Cea de'a 1002- a noapte...

               Cine a comis cândva această eroare, afirmând că prietenia şi dragostea sunt nemuritoare, sustinând că astfel de sentimente atât de profund umane transcend peste veacuri, învingând toate vicisitudinile vieţii?... Regret că experiența personală mi'a tocit sensibilitatea, transformându'mă într'un cinic incapabil să perceapă procentul de roz ce se'ncăpătânează să mai coloreze timid traiul de zi cu zi. "La Vie en Rose" este pentru naivi. De fapt, culoarea dominantă este vinețiul- cenușiul și negrul, un amestec deprimant de sentimente ce te face de multe ori să te'ntrebi care'i sensul vieții, vorba lui Albert Camus, un pesimist notoriu...
               Vrei un exemplu concret?...
               Prin anii '50, cand omul civilizat a realizat că fără automobil se simte complet handicapat, guvernele ce'l păstoreau au cautat cu înfrigurare soluții pentru carburantul ce dădea viața monstrului de metal ce zăcea inert în fața casei oricărui contribuabil. Petrolul, sângele automobilelor, se gasea din abundența în Arabia, un ținut plămădit mai mult din nisip și piatră decât din iarbă și copaci, un teritoriu în care apa era o rara avis, dar "aurul negru" se găsea la orice cișmea... Pentru a avea acces la această sursă de energie, omul alb a învățat sa fie cinic. Obiceiurile și educația omului ce popula ținutul arab nu erau deloc comune cu tradiția omului din West, astfel că acesta din urmă a fost nevoit să mimeze o simpatie și un interes prietenesc fața de beduinii locali, pentru a le caștiga încrederea... Pentru a accede la fabuloasele zăcăminte de petrol, omul din West a realizat că nu are prea multe opțiuni. Prietenia pe care o oferea era lipsită de obiect, fiindcă ea deja era oferită de o mulțime de competitori. Nu mai rămânea decât alternativa militară...
               O soluție ce se aplica cu consecvența de peste 70 de ani ( Practic, în timpul celui de'al 2lea Război Mondial, omenirea a realizat cât de importanți sunt combustibilii fosili pentru câstigarea unei înfruntări armate... Un teritoriu atât de bogat în petrol precum Arabia, un ținut dominat și bine apărat de armata britanică ,a determinat armata germană să se orienteze spre singura țara europeană ce deținea rezerve de hidrocarburi: România... Este din păcate singurul motiv pentru care Germania a ținut să se apropie de România...)...
              Țările ce i'au făcut curte "miresei" a cărei zestre mirosea interesant a benzină, au fost pe rând Marea Britanie, Germania, Italia, Uniunea Sovietica și U.S.A, iar ceea ce se oferea în contrapartidă de către "mire" era protectia în fața posibilelor agresiuni ale celorlalți pretendenți. Un fel de taxă de protecție, cum se practică într'un sistem mafiot sau țiganesc...
               Pentru ca prieteniei arabo- americane să i se dea un aer durabil, ca să nu spun etern, partenerii de peste Ocean au comandat la Fabrica de Vise de la Hollywood cât mai multe dovezi de "iubire". Câteva decenii, prin cinematografele lumii au rulat cu un succes imens sute de filme având drept subiect Arabia și misterele sale. Fie că era vorba de eternele mituri, pe care sper ca nicio politică nu le va denatura sau anula, Aladin, Simbad, Ali Baba  sau Seherezada..., fie ca Arabia nu era altceva decât un cadru pitoresc, filmele turnate la Hollywood au reușit să ne facă să credem că America are o simpatie deosebită pentru popoarele arabe... Ultimul film care aducea un omagiu luptei pentru independența a musulmanilor fața de invadatorii rusi era "Rambo III". Sylvester Stallone, sponsorizat la greu de guvernul american ( același care "încuraja" cu vorbe și cu fapte mujahedinii și acțiunile lor extremiste din Afganistan dar și din Irak, respectiv a unui oarecare Saddam Hussein), ne antreneaza intr'o palpitantă povestire despre lupta patrioților afgani împotriva ocupantului sovietic. Încet dar sigur, America reușește să submineze autoritatea rușilor, nevoiți în final să părăsească înfrânți terenul. În vacumul creat, americanii ocupa teritoriul afgan.
               A fost practic începutul nenorocirilor la care astăzi suntem martori, cel dîntâi exercițiu de forță fiind făcut la 11 septembrie 2.001...


        În continuarea scurtelor meditații "Rătăcit printre Garduri" și "Cum poți sări pârleazul în ograda vecinului, fără prea mare eforturi...", doua articole inspirate de cele mai recente evenimente ce pot schimba dramatic configurația politică și confesională la nivel planetar, încerc să "contabilizez" aparițiile importante ale unor eroi arabi ce au marcat banda desenata europeană...



           În timpul "idilei" americano- arabe din anii '60, chiar și Elvis s'a implicat, jucând într'un film pe care ai vrea să'l uiți cât mai repede...

         Infamul vizir Iznogoud, al cărui unic vis era să devină "CALIF ÎN LOCUL CALIFULUI !"... Un personaj născut din fantezia lui Rene "Asterix" Goscinny și Jean "Totoche" Tabary, publicat de'a lungul anilor în săptămânalele "Record" și "Pilote", două reviste ce apăreau cu ani în urmă în Franța. Deși întreaga bandă desenată pare impregnată de atmosfera unui Bagdad medieval, în realitate cititorul avizat recunoaște în fiecare cadru sau aluzie propria sa civilizație occidentală. În buna sa tradiție, Goscinny scrie un scenariu inteligent ce se poate citi pe mai multe paliere: scurtele povestiri cu Iznogoud pot fi citite deopotrivî de copii dar și de adulți, aceștia identificând în problemele și dilemele pe care le întâmpină eroii desenați, propriile lor preocupări...













             Era greu de crezut că un artist atât de complex ca Hugo Pratt nu va fi tentat de universul picaresc al desertului arab...
             În peregrinarile sale prin peninsula arabică, Corto Maltese întâlnește un personaj deosebit de interesant: Cush, un musulman convins, deloc dispus să colaboreze cu un "câine necredincios"... Prietenia dintre Corto și Cush se întinde pe parcursul a 3 povestiri...









         Pe la mijlocul anilor '60, în revista belgiană "Spirou" apare un personaj efemer: "Foufi", imaginat de Kiko. Eroul, un mic arab descurcăreț și plin de imaginație, nu are parte decat de vreo 3 albume. Deși stilul lui Kiko este foarte viguros, un melanj inteligent între maniera lui Franquin și cea a lui Uderzo, cititorii nu îl promoveaza in referendumurile anuale și seria dispare, din păcate...

               Salamalecum tuturor! 
                 (va urma)...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu