Dedesubturile afacerii M.M.

      Îți amintești de "7 ani de căsnicie"?... În cazul în care ridici din umeri nedumerit, îți mai ofer un indiciu: "The 7 Year Itch"... Nu am să te cred, dacă răspunsul tău e negativ. O comedie atât de inspirată ai ocazia să vezi pe marile ecrane cam o data la un deceniu, dacă ai noroc. Rafinamentul dialogurilor scrise de George Axelrod (el este cel care a imaginat scenariile de succes planetar pentru "Breakfast at Tiffany's" sau "Goodbye, Charlie!"), eleganța cu care tratează fiecare scenă regizorul Billy Wilder (ce va realiza doar 4 ani mai târziu poate cea mai bună comedie a tuturor timpurilor, tot cu Marilyn Monroe, de data aceasta alături de Tony Curtis și Jack Lemmon: "Some Like It Hot"- "Unora le place Jazzul") și jocul subtil al actriței din rolul principal, Marilyn Monroe, fac din acest film a cărui premieră a avut loc în 1955 un eveniment pe care nu e decent să'l ignori. Faptul că m'am născut în același an în care filmul a fost lansat nu este doar o coincidență: mărturisesc că ardeam de nerăbdare să vizionez această comedie spumoasă!...
     Trama filmului (ce se bazează pe o piesă de mare succes scrisă de Axelrod pentru teatrele bulevardiere și jucată neîntrerupt pe Broadway timp de peste 1100 de reprezentații) este simplă. O familie tipic new-york-eză trebuie să respecte convențiile sociale: pe timpul verii, când canicula transformă traiul cotidian din marea metropolă într'un mic infern, soția și copiii pleacă în vacanță, despărțindu'se fără regrete de capul familiei, cel care continuă să meargă la muncă, jertfindu'se pentru bunăstarea clanului. Sacrificiul sau pare însă că va fi curând recompensat: în imobilul în care locuiește, tatăl "abandonat" descoperă o nouă vecină plină de "promisiuni". De aici încolo, urmarea este oarecum previzibilă... Însa micile detalii ce însoțesc aproape fiecare scenă sunt pur și simplu fermecătoare.
     Iar un astfel de detaliu a devenit deja un reper pentru Marilyn Monroe, o actriță pentru care cinefilii au creat un adevărat cult...
     Firește, este vorba de clasica scenă în care M.M., topită de caniculă caută racoarea la o gură de aerisire a metroului new-york-ez... O scenă în care privitorul nu vede mare lucru (dupa criteriile cinefilului contemporan, satisfăcut doar dupa ce o vede pe vedetă în curu' gol) dar care este plină de promisiuni pentru fantezia fiecăruia dintre noi, după posibilitățile individuale, firește...

    Scena în care curentul provocat de metrou răscolește atât fusta lui M.M. cât și imaginația noastră, este deja celebră. La premiera filmului, fațada cinematografului a fost "ornată" cu o efigie de 15 metri înălțime a lui a lui Marilyn, desprinsă tocmai din scena în care actrița încercă fara succes să înfrângă "revolta" veșmintelor sale...
    O scenă ce a fost turnată în mai multe locații și reluată de zeci de ori. Inițial, Billy Wilder a filmat acest cadru într'un decor real, având peste 5.000 de spectatori neinvitați și gălăgioși, ce încurajau prin fluierături și gesturi obscene prestațiile vedetei, spre disperarea și mânia lui Joe DiMaggio, celebrul sportsman și soț al vedetei (de altfel, înăinte de sfârșitul filmărilor, relația oficiala dintre cei doi avea să înceteze). În final, scena a fost turnată într'un studio, după obiceiurile vremii, acolo unde lumina și sunetul puteau fi controlate. Un alt motiv pentru care scena a fost reluată de mai bine de 40 de ori a fost M.M. însăși. Cu un echilibru psihic foarte labil, dependentă de droguri și de medicamente puternice, Marilyn uită replicile, obligând întreaga echipă să facă ore suplimentare... 

        Billy Wilder încercând să'i sugereze lui Marilyn grația cu care tre' să interpreteze scena "fustelor în cap"...

       Am avut privilegiul să găsesc pe Retea această imagine rară, incluzând vedetele dar și echipa de filmare, cu o clipă înăinte de celebra comanda "Motor!"...
       În continuare, iată "capetele de mișcare" ale acestei scene celebre, ce nu durează decât câteva zeci de secunde...

       După cum bine vezi, în niciun cadru Marilyn nu apare în întregime cu fustele'n cap, așa cum ne promite publicitatea de pe afișul filmului și de pe fațada cinematografului... Cadrele sunt filmate trunchiat și montate ingenios, astfel încât imaginea lui M.M. despuiată se-ntamplă numai în imaginația noastră!...

       Scena "fustelor în cap" este însă mult mai veche în cinematografie, având precedente nu mai puțin celebre... Un exemplu ce a răscolit imaginația adolescenților dar și conștiința cinefililor de pretutindeni a fost un film din 1930 regizat de Josef von Sternberg, "Der Blaue Engel", unul dintre primele filme cu sonor germane, având un succes planetar. O dramă socială, adaptare a romanului "Professor Unrath" a lui Heinrich Mann, această peliculă reprezintă rampa de lansare pentru Marlene Dietrich, un adevărat sex-simbol pentru anii '30...

         Lola este o dansatoare într'un cabaret minabil, acolo unde intransigentul profesor Rath începe să'și piardă moralitatea, dar și condiția sa de ființa umană... Pe toaleta unde "vedeta" își ținea mărunțișurile cu care se farda, profesorul descoperă o cartolină publicitară, înfățișând'o pe Lola dezbrăcată, acoperită doar de câteva pene de struț, lipite pe deasupra. Când profesorul Rath suflă, penele se rasfiră descoperind toate secretele Lolei...

   
       Curiozitatea oricărui bărbat normal de a vedea ce se'ntâmplă acolo, sub fuste dar și bucuria acestuia atunci când secretul este împărtășit, au fost și sunt exploatate din greu de "artiștii" fotografi. În continuare, câteva ipostaze intime surprinse de aparatele de fotografiat prin anii '30- '40...
       De remarcat, cauzele ce au provocat aceste "incidente" sunt întotdeauna independente de voința modelului sau a camerei de luat vederi: vântul, curenții de aer, gravitația, etc... Firește, niciodată omul nu este de vină, el fiind doar o simplă victimă...
  

         Însă cel mai venerabil model pentru acest gen de artă "voyuristică" este un scurt "documentar" filmat în 1901 de Thomas Edison, în care pentru prima dată curentul provocat de intrarea metroului în stație ne face părtași la o experiență rară...

        Dacă ai răbdare, urmărește acest document rar: "What Happened on Twenty- third Street, New York City" (clic! și povestea începe)...

       În 1937 Leo McCarey realizează o capodoperă a unui gen cinematografic foarte popular înăinte de cel de'al Doilea Război Mondial, screwball comedy sau comedia "trăsnită": "The Awful Truth". Cary Grant și Irene Dunne formează un cuplu bine situat social, dar pe care căsătoria l'a erodat foarte vizibil. În pragul divorțului, cei doi încearcă să'și refacă viața sentimentală, fiecare încercând să meargă pe propriul drum. Cary Grant își gasește "jumătatea" într'un cabaret la modă, noua sa dragoste fiind o dansatoare "cu evantai"...
      Cu 18 ani înainte de Marilyn Monroe, Joyce Compton realizează aceeași performanță, jucându'se cu un curent de aer...
      Marea diferență este că în timp ce Joyce se "aerisește" într'un club, acolo unde orice gest îndrăznet poate fi tolerat, M.M. execută același număr în plină stradă, adică acolo unde eticheta era foarte rigidă, cel puțin în anii '50...

         (va urma)...