Uneori, scormonind prin sertarele prietenilor, am norocul sa gasesc cate o mica gema... Astazi am gasit un caleidoscop, prin care daca privesti cum trebuie, vei avea ocazia sa vezi mai multe ipostaze ale aceleasi realitati...
"If..." Valeriu Anghel
1953, „Memphis Recording Service”
(viitoarele „Sun Studios”), Memphis, Tennessee.
Ultimile acorduri ale chitarei mai vibrau,
încă, în încăpere, când Jim Bradbury se ridică din fotoliu cu o agilitate
surprinzătoare pentru un tip care cântărea nu mai puţin de 135 de kilograme; se
repezi la chitarist, chiar speriindu-l nițel şi îi scutură zdravăn mâna,
mai-mai să i-o smulgă din umăr.
- „My
happiness”-ul tău mi-a plăcut! răcni grăsanul super-încântat, fălcile
cutremurându-i-se de-atâta satisfacţie, întocmai ca ale unui buldog în faţa
blidului plin-ochi cu mâncare. Mi-a plăcut mai mult decât varianta surorilor
Marlin ori aceea a lui Jon & Sondra Steele; a ieșit chiar mai bine decât la
Pied Pipers! Eşti grozav, pe cinstea mea,... eşti mare, omule! Nu mă mai vedeam
entuziasmându-mă la vreo interpretare a lui „My happiness”. Splendid! Da’, tot
stau şi mă-ntreb: cu atâta har, unde-ai reuşit să te ascunzi până acum de n-a
aflat nimeni de tine?!...
Copleşit de entuziasmul cam neaşteptat al
impresarului, chitaristul surâdea stânjenit, fără să ştie ce să răspundă. Dar
Jim nu putea sta prea multă vreme locului, în fundul mare avea cel puțin o
colonie de viermișori neastâmpărați, aşa că întoarse spatele băiatului şi
începu să se fâțâie fără rost prin camera mare.
- ...Dacă îţi spun că mi-a plăcut,... apoi
mi-a plăcut cu adevărat, repetă el, și mai apăsat, încercînd să convingă şi
pereţii încăperii de nemaipomenita reuşită. „My Happiness”! Eşti tare, dom-le,
ce mai!...
Jim remarcă fotoliului din care se
ridicase şi se îndreptă grăbit către el, ca să se prăbuşească ostenit de efort
între pernele de pluş verde, îmbâcsite de mirosul greu al ţigărilor de foi.
Mobila scârţăi dureros, nemulţumită de tratamentul brutal la care era supusă de
mormanul de carne, oase, multă grăsime, dar şi entuziasm.
- Asta căutăm cu toții de-atâta vreme,
prea bună Maică Precistă..., continua Jim să se înflăcăreze juvenil, ridicând braţele,
în semn de recunoştinţă, către tavan. ...un alb care să aibă vocea unui negru!
Ştii,... cu siguranţă ești la curent, doar te-nvârţi şi tu prin lume, ...s-a
cam săturat lumea de cântăreţii de culoare,... Billy Eckstine, Roy Milton, Big
Joe Turner etc; nu că aş fi rasist, să nu crezi aşa ceva despre Jim Bradbury; sunt
chiar printre puţinii de p-aicea cu oareşicare simpatie pentru niggers-i; îmi place când remarc câte unul rătăcit printr-un autobuz ori
prin vreo speluncă de-a noastră, only for
whites,... este o pată de culoare interesantă, cam speriată şi niţeluş
exotică, nu-i aşa?... Îmi las imaginaţia să zburde,... şi eu sunt tot un fel de
artist,... îl şi văd pe Jim Crow desculţ şi îmbrăcat în cearşafurile albe,
africane, şi-mi închipui că mă aflu pierdut printr-o oază; nostim, nu? Da`
chiar numai negrotei peste tot, dom’le?... Că, la urma urmei, aici nu-i
Timbuktu sau Yaoundé, ci mândrosul Sud al Statelor Unite! Au voci frumoase, e
drept, ce-i al lor e-al lor,... sună bine la radio sau pe vinil,... da` nu-i cușer să-i vezi prea des pe coloraţi că... Eşti exact ceea ce ne
trebuie, omule! „My happyness”, nu?... Frumos, îmi place, este un titlu potrivit;
happyness
ne dorim cu toții, în fond. Și, înțeleg că mai pregătești un cântecel pentru
măicuța ta,... „That’s all right mama!”; îți iubești deci măicuța,... așa-i
frumos, bravo! ...Da, exact chiar asta căutam de multă vreme: un alb ca tine care
să cânte ca un negru! Și Jim Bradbury de la „Memphis Recording Service”,...
adică eu!,... din Memphis, Tennessee,... a găsit pasărea cea rară!
Consideră că şi-a reîncărcat suficient
bateriile, aşa că ţâşni iarăşi dintre pernele fotoliului - colonia de
viermișori cu sediul în fundul lui Jim acționase! Se apropie de băiatul care,
acum, îşi scotea cu grijă cureaua chitarei după gât, ca să nu-şi strice cumva creasta de cocoş a părului bogat,
pieptănat dichisit după moda vremii. Îi luă din nou braţul, strângându-l ca să
se asigure cât de real era personajul de alături; mulţumit de rezultat,
impresarul continuă:
- ...Va trebui să te asculte şi Sam
într-una din zilele astea. Sam Phillips este patronul studiourilor „Memphis
Recording Service”; ai auzit de el, nu se poate altfel,... este printre cei mai
tari din Sud,... o adevărată instituţie în domeniu! Dar mai întâi va trebui să
te prezint lui Marion Keisker, secretara lui Sam, ca să afle şi ea de tine.
Ştii cum e cu secretarele,... le place să le gâdili vanitatea,... şi, slavă
Domnului, au destulă!, ...să simtă că dacă stau pe lângă cineva, îi fac legătura telefonică, îi aduc cafeaua, îi
îndepărtează un fir de praf de pe sacou, îi cunosc cam toate amănuntele intime
ori îi lustruiesc pantofii sunt şi ele tot un fel de cineva. Altfel, parcă, nu se poate. (Cred că asta-i prima chestie serioasă care li se predă
la şcoala pentru secretare şi pe care o reţin fără prea multă străduinţă.) Nu
te speria, însă; chiar dacă Sam îi caută binișor în coarne lui Marion... -
înţelegi ce vreau să spun?... -
Jim făcu şmechereşte cu ochiul către
interlocutor.
- ...tot el are ultimul cuvânt în afacerile
studiourilor; doar e patronul, ce dracu! El dă banii, el stabileşte regulile
jocului,... Sam Phillips!, iar noi ceilalţi, inclusiv secretara, ne convine sau
nu, trebuie să ne conformăm şi să jucăm pe sârmă exact cum ni se cântă. Ce,
te-ai speriat, deja?... Să nu-ţi faci nicio grijă, omule, ai să-i placi, sunt
sigur, îi cunosc eu gusturile lui Sam. Şi, de altfel, ţi-am mai zis, tocmai
asta căuta întreaga echipă de la „Memphis Recording Service” (...și nu numai
noi!): albul cu vocea negrului, nimic altceva!
Plin de satisfacţie, Jim îşi freca mâinile
grăsuţe şi transpirate, încingându-le inutil şi mai tare.
- Ai să ajungi mare, ţi-o spune un vulpoi
bătrân ca mine! Păi, ce nu ştie Jim Bradbury despre show-business se poate bate la maşina de scris pe dosul unui timbru
poştal,... nu exagerez! Dar, uite ce-aş vrea şi eu de la tine: când ai să
ajungi în vârful piramidei,... pentru că acolo este locul tău, cocoţat sus de
tot, peste grămezi de alții mai mărunţei sau mai puţin norocoşi,... c-așa-i
viața!, să nu uiţi niciodată,... să nu uiţi și s-o spui la toată lumea, în gura
mare, da, că cel care te-a descoperit a fost inspiratul de Jim Bradbury de la „Memphis
Recording Service” din Memphis, Tennessee, ai auzit?...
De-atâta emoţie şi-nghesuit de straşnica
logoree de vizavi, băiatul nu zicea nimic - nici n-ar fi avut când; îl aproba
doar pe impresar, dând din cap automat.
- Sigur, continua Jim să trăncănească
neobosit, ar mai fi ceva de corectat pe ici, pe colo. Este firesc, omule, eşti
abia la începutul urcuşului, culmea e-n faţa ta, cum ţi-am spus, tu fă pasul
mare; nimeni nu s-a născut învăţat, nimeni nu le ştie pe toate şi nici vreun
fel de şcoală de muzică înţeleg că n-ai urmat,... - ai mai cântat în corul bisericii,
ziceai?... -, doar har de la Dumnezeu, nu?... Din fericire, ce-avem de dres
sunt fleacuri, nu complicaţii serioase, ca la alţii, le rezolvăm noi, n-ai
grijă,.... suntem profesionişti, ce naiba! Ceea ce este într-adevăr important,
repet, este că ţi-a dat Dumnezeu talent cu caru’! O să facem o înregistrare şi,
dacă totul este ok,... şi nu văd de ce n-ar fi,... te lansăm pe piață. Sam,
patronul, are legături serioase de afaceri cu WHER, postul local de radio; îi
cunoaşte bine pe băieţii de-acolo; Bob Neal, de exemplu,... does it
ring any bells to you?..., Bob Neal, Bob Neal,... hm?..., da, DJ-ul number one de la WHER, este prieten bun
cu Sam; îl cunosc şi eu, de altfel, aşa că... Să nu uit: scrie-mi în agendă
numărul de telefon la care poţi fi găsit. Sam o să te primească într-una din
zilele următoare, când va el mai disponibil. Te va căuta Marion, secretara,...
atâta să facă şi ea pentru paralele pe care le încasează,... te chemăm pentru o
audiţie şi, dacă vrea Cel de Sus, poate, pentru o înregistrare. Ce mai,... cum
îţi ziceam, da, da,... ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, omule, asta este!
Căldura agresivă de la primele ore ale
dimineţii şi ciripitul anemic al păsărelelor plictisite prevesteau o nouă zi
caniculară în statul Tennessee.
Năuc de nesomn şi abătut, Sam Phillips îşi
lua micul dejun de unul singur în bucătăria spaţioasă a casei. O cafea neagră
era suficientă, de obicei, pentru a-i asigura energia necesară supraviețuirii până
la prânz; astăzi, însă, Sam mesteca sârguincios şi fără chef un ou fiert tare,
cu suculenţa rumeguşului de răşinoase. „Te pomeneşti...”, gândea Sam, clefetind
bătrâneşte, „...că rumeguşul ar putea fi chiar mai gustos; am să-ncerc cu prima
ocazie şi niţel rumeguş, presărat pe pâine deasupra untului de arahide, să
vedem,... de-o comparaţie, măcar.” Trebuia să mănânce, însă, oul tare şi cele
două sandvişuri cu brânză din farfurie, ca să aibă ceva în stomac, înainte de a
înghiţi medicamentele cu iz de mătrăgună. Sorbi puţin lapte cald din ceaşcă,
sperând că mâncarea va aluneca mai uşor pe gât; se grăbea să ajungă la studio
unde îl aşteptau o groază de probleme, felurite şi încurcate.
...Avusese o noapte agitată; dormise
prost... sau, mai bine zis, nu dormise deloc. Ventilatorul se defectase în cel
mai nepotrivit moment cu putință, iar stomacul îl chinuise serios, aşa că
renunţase să mai stea în pat doar pentru a asculta invidios respiraţia
liniştită a doamnei Phillips. Se mutase în bucătărie ca să ronţăie aici câţiva
biscuiţi greu de înghiţit fără ajutorul unui pahar cu limonadă. Bineînţeles că,
înainte de a se strecura pe gât, limonada rece atinse o măsea cu probleme mai
vechi; simultan, lui Sam îi săriră ochii din cap şi un potop de înjurături din
gură, care ar fi făcut să roşească obrazul oricărui cetăţean cumsecade din
întinsul Sud al Statelor Unite. Dar Rebecca Phillips, soţia lui Sam, femeie cu
un sistem nervos solid, avea somnul greu din fericire şi, prin urmare, urechile
ei delicate au fost scutite de grosolănii.
Durerea cumplită din stomac demarase în
trombă ieri, la studio, odată cu apariţia inopinată a agentului fiscului. Greu
de presupus că apariţia unui agent fiscal ar fi putut provoca cuiva, cândva, o
cât de mică bucurie; cu atât mai puţin lui Sam Phillips, patronul studiourilor „Memphis
Recording Service”! Plin de aroganţa specifică oricărui angajat al fiscului,...
aşa i se păruse lui Sam,... individul îl somase scurt să-i prezinte imediat registrele
referitoare la activităţile financiare ale firmei din ultimii 5 ani. În timp ce
contabilul i le înmâna respectuos şi cu inima cât un purice, Phillips încercase
să protesteze, amintind că studioul mai fusese verificat şi acum un an când...
Surd la orice intervenţie, agentul înhăţase teancul de registre, anunţând din
mers, peste umăr, că va împărtăşi propriile opinii despre legalitatea
activităţilor financiare de la „Memphis Recording Service” săptămâna viitoare,
probabil. Până atunci, Sam n-avea decât să se perpelească pe jăratec; ceea ce
şi făcea, de altfel, amărâtul de el...
Sigur, ăsta a fost doar începutul lanţului
de necazuri. Abia scăpase de scârbosul reprezentant al fiscului, şi secretara
îi făcu legătura telefonică cu doamna Phillips, ca să afle că Alicia, fiica lor
cea mare, tocmai părăsise pe ascuns casa părintească, normal, fără să ceară
consimţământul familiei, dar, cu siguranţă, bine sfătuită de Rufus Dallara, boy-friend-ul ei. Ca să poată
supravieţui o vreme, blonda şi dulcea Alicia înhăţase toţi banii lichizi găsiţi
la îndemână şi câteva mărunţişuri uşor de amanetat (al căror volum era invers
proporţional cu valoarea lor financiară). Simţind o durere suplimentară în
stomac la primirea veştii, Sam se gândi că, probabil, în urma unor circumstanţe
similare, vechii cretani oferiseră lumii întregi câte ceva din experienţa lor
de viaţă acumulată, de exemplu, în proverbul: „O nenorocire este binevenită
când soseşte singură”. Încercă, totuşi, să-şi liniştească consoarta,
promiţându-i angajarea urgentă a unui detectiv particular abil pentru a lua imediat
urma fugarilor şi a împiedica hrăpăreţele case de amanet să intre în posesia
mărunţişurilor de care am amintit mai devreme.
Apoi, Marion Keisker, secretara
studioului, îl anunţă necăjită că va trebui, cât de curând, să-şi ia 4-5 zile
libere pentru a-şi vizita mama bolnavă, internată într-un spital din Montana.
Şi asta pica teribil de prost pentru bietul Sam, acum, când avea atâta treabă
şi nevoie de secretară! Tennessee-ul se învecinează cu nu mai puţin de 9 state,
parcă, dar madam Keisker cea batrână îşi găsise să se îmbolnăvească, ca
proasta, la dracu’ cu cărţi, în Montana!... Sigur, încasă şi lovitura asta tot
în stomac. (Se felicită, totuşi, că nu avusese exotica inspiraţie de a-şi
angaja drept secretară o imigrantă chinezoaică cu neamurile rămase în Pekin,
Taipei ori Macao, de exemplu.)
...Terminase de mâncat oul tare, cu gust
de rumeguş, şi sandvişurile cu brânză (care, culmea, aveau gust de brânză!).
Îşi înfipse arătătorul în urechea dreaptă,
mişcându-l energic de colo-colo, încercând astfel să-şi elibereze timpanul de
cerumenul abundent care îl împiedica să mai audă. În faţa unei noi dureri care
se anunţa în ureche de data asta, Sam renunţă la tentativă, resemnându-se să
conteze pentru auz, până la vizita la O.R.L.-ist, doar pe cealaltă ureche
rămasă în stare de funcţionare. Senin, îşi aruncă pe gât pastilele pentru
stomac, precum Socrate cucuta şi înghiţi, apoi, nişte apă pentru a le face să
alunece mai uşor. Cu aceeaşi precizie ca şi limonada băută astă-noapte, lichidul
rece urmase exact traseul ce trecea pe la măseaua nărăvaşă, deşi ar mai fi
existat şi alte căi pe care s-o apuce, ceea ce făcu ca situaţia să se repete ca
un autentic şi totdeauna straniu déjá vu.
Ieşi
din casă şi se îndreptă către automobil, remarcând din mers poziţia cam
nefirească a maşinii. Găsi repede cauza, nu era mare lucru,... doar un cauciuc
dezumflat. Nervos, îi trânti un şut anvelopei şi urlă imediat de durere
(piciorul nimerise la fix roata din oţel!...). Cauciucul moale nu protestă
deloc, iar janta tare nici pe-atâta; oţelul, tot oţel! Sam Phillips îşi aminti
cu ocazia asta că roata de rezervă îl aştepta de câteva săptămâni la atelierul
de vulcanizare, aşa că se repezi la providenţialul taxi care trecea pe aleea
atât de puţin circulată, de obicei. A ajuns la timp ca să-l audă pe şofer
spunându-i din mersul maşinii, plin de amabilitate, cât de rău îi părea că nu
putea să-l servească, dar tocmai a ieşit din tură şi trebuia să se retragă la
garaj acum. Şchiopătând, Sam se retrase şi el din stradă, sprijinindu-se de
gărduleţul din piatră de râu din faţa casei şi încercând să-şi lingă rănile
aici; adunându-şi forţele rămase, răcni din rărunchi, rugându-şi soţia să-i
comande telefonic un taxi, care apăru la iuţeală cam după 38 de minute de
aşteptare (cronometrate!).
Se căţără în maşină şi, istovit, deja, se
lăsă alunece moale pe pernele confortabile. „Numai noi suntem în stare să
fabricăm automobile atât de comode...” aprecia Sam limuzina care se legăna ca o
corabie pe valuri, gâdilându-i orgoliul american. „Păi, dacă taxiul ăsta ar fi
fost vreo chichineaţă europeană, ca să stai ţeapăn în ea, cu genunchii fixaţi între
podea şi maxilar...” Făcând tot felul de comparaţii (Măreața Americă mereu de
partea bună a baricadei, iar restul lumii de cealaltă!...), ca să mai uite de multele
şi variatele-i necazuri, ajunse, slavă Domnului, fără nici un alt incident la
studio, ceea ce făcu să-i crească un pic cota optimismului (sau, mă rog, să-i
mai scadă niţel din pesimism, cum vrea s-o ia fiecare), plăti şi coborî. Dar,
în lumina vie a soarelui, Sam observă pe manşeta cracului drept al pantalonului
o pată de unsoare proaspătă şi consistentă pe care, cu siguranţă, nu o avusese
la urcarea în taxi. Îşi aminti de o cutie metalică care se rostogolise
nepăsătoare pe la picioare de-a lungul întregului traseu; sursa de recoltare
era clară, deci. Mormăi ceva printre dinţi, aşa, ca pentru sine şi intră nefericit
în clădirea studiourilor „Memphis Recording Service”. Îl întâmpină ca de obicei
Marion, secretara, ciripind gureşă ca o vrăbiuţă:
- Aţi şi sosit?... Bună dimineaţa, domnule
Phillips.
- Sper să vrea Cel de Sus să fie aşa...,
răspunse sceptic Sam, uitându-se din nou la pata de unsoare care se mai
întinsese un pic, parcă, pe stofa fină a pantalonului. Marion, astăzi trebuie
să-mi vorbeşti mai tare. Am, printre celelalte probleme de care ştii şi tu, şi
o ureche înfundată; despre dreapta este vorba, Marion,... aşa că vorbeşte-mi
mai către stânga, dacă vrei să ne înţelegem cât de cât.
- Ok, răcni Marion ascultătoare, aşa voi
face!
Se apropie apoi de patron şi adăugă cu
voce joasă totuşi, pronunţând răspicat vorbele:
- Sam, dacă nu mă auzi, încearcă să-mi
citeşti pe buze. Da, chiar pe buzele care-mi spuneai cândva că-ţi plac atât de
mult... şi de care nevastă-ta, drăguţa de ea, zice că sunt cam subţirele, de
femeie rea! Ei, nevastă-ta asta... Dar nu de ea-i vorba acum. Uite, Sam, n-aş
fi vrut să-ncepem ziua cu veşti de genul ăsta,... nu mi-o lua, te rog, în nume
de rău, dar n-am ce face. Ce vreau să-şi spun... este că... în birou te
aşteaptă deja agentul ăla,... tipul de la fisc, despre el este vorba. Sam?... De
ce te uiţi aşa, prin mine, ca și când aș fi din sticlă, Sam?.... Da, nu cred că
ai înţeles mesajul, deşi nu văd ce naiba este aşa de greu de înţeles. Fii
atent,... reiau ideea: în bi-ro-ul tău, Sam,…
deci, în bi-ro-ul tău,… camera de alături, adică,… în bi-ro-ul tău se a-flă ti-pul
de la fisc… În biroul tău se află tipul de la fisc, Sam,… înţelegi ce dracu’ vreau
să spun?...
Phillips ridică ochii către tavan, pentru
ca acolo să întâlnească, fără să se mire prea tare, o altă privire, dură şi
mustrătoare, care îl făcu să coboare, repede şi ruşinat, ochii în pământ,
întocmai ca un flăcăiaş impertinent aflat în faţa Tatălui; dând dovadă la
iuţeală de un self-control de
excepţie, reuşi să înghită, cu noduri, e drept, blestemele şi înjurăturile ce-i
stăteau într-un echilibru precar pe vârful limbii:
- Parcă zicea că vine săptămâna viitoare,
nemernicul...
Secretara ridică din umeri.
- Păi, cînd am sosit eu la serviciu,
„nemernicul” era, deja, la uşă. A trebuit să-l primesc, fiscul e fisc, nu?...
Deci, te aşteaptă în birou. ...Şi mai este şi băiatul ăsta, domnule Phillips,
îl arătă Marion cu degetul, într-un gest nu tocmai politicos (...doar pentru
Europa de Est!), pe tânărul înalt, cu frizura bogată, atent studiată și
briantinată, care se ridicase timd de pe scaun. Lângă el, o chitară veche stătea
sprijinită de perete.
- L-a chemat Jim Bradbury pentru o
audiţie, continua secretara să prezinte noutăţile zilei. Am înţeles că a vorbit
cu dumneavoastră...
- Da, mi-a spus ceva Jim, în treacăt,... cum
a apucat şi el, printre două belele de-ale mele. Hm, o audiţie,... acum?... gemu
Sam. Pentru numele lui Dumnezeu, Marion, drăguţo,... let’s get real! Audiţia,... mai târziu,... poate după ce pleacă
ăsta, cu fiscul, de pe capul nostru; sau, mai bine, ca să nu-ncurcăm borcanele,
şi-aşa al dracului de bine-ncurcate, fixează-i flăcăului o întâlnire pentru
altă dată, Marion.
- Domnule Phillips,... încercă băiatul
să-şi apere cauza, cu vocea sugrumată de speranţă şi emoţie. ...știu că sunteţi
ocupat,... şi aveţi o groază de probleme, dar... Domnule Phillips, printre
atâtea belele, acordaţi-mi 5 minute; vreau să ascultaţi o melodie. Atât! „My
happyness”.
- Marlin Sisters?... rosti automat Sam Phillips, dar cu gândurile aflate tot la
necazurile lui.
- Asta! A ascultat-o și domnul Bradbury,
i-a plăcut mult varianta mea,... doamna Keisker a ascultat-o şi dânsa ieri,
poate să vă spună că-i aici... şi... la fel...
Surd la orice intervenţie, Sam Phillips își
lăsă baltă interlocutorul și intră în birou. Aşezat comod într-un fotoliu, cu
picioarele sprijinite de masă, agentul fiscului tocmai reanaliza pentru a nu
ştiu câta oară registrele firmei. Ridică ochii dintre hârtii şi, la vederea lui
Sam, chipul i se acoperi brusc de o bucurie răutăcioasă. Plin de vervă, timp de
o jumătate de ceas, îi înşiră patronului studioului cele mai fanteziste erori
financiare cu putinţă, la fiecare două-trei fraze amintind că frauda fiscală este
un delict federal în toată regula şi chiar faimosul gangster Al Capone fusese
în cele din urmă înfundat nu de poliţişti pentru contrabandă cu alcool, trafic
de carne vie, coruperea funcţionarilor publici, crimă etc., etc., ci chiar de agenţii
fiscului, pe baza acuzaţiei, aparent minore pentru unii (şi în momentul ăsta îl
fixă şi mai zdravăn pe Sam cu privirea-i ascuţită ca un piron!), de fraudă
fiscală... Ascultându-l, patronul se convinsese o dată pentru totdeauna că,
față de asemenea indivizi, îi era de-a dreptul imposibil să respecte porunca
aceea, din Biblia frumos cartonată a familiei, care-i cerea să-şi iubească
aproapele ca pe sine însuşi; ba, pe măsură ce omul din faţa lui îşi continua
discursul, se gândi chiar că, în curând, îi va fi destul de greu să respecte şi
cealaltă poruncă, care îi cerea şi mai imperativ: „Să nu ucizi!”. Din fericire
pentru amândoi, agentul fiscal, dotat de Trezoreria Federală, probabil, cu un simţ
suplimentar, înregistrase tensiunea care plutea în aer şi, convins de iminenţa
unei explozii în următoarele secunde, adună registrele în geanta-i voluminoasă,
îşi luă repede pălăria şi o şterse,... după cum zic, cu aleasă plăcere,
francezii, ...englezeşte. Din uşă, aprecie ca sigură distanţa care îl separa de
partea adversă, aşa că se opri din drum ca să-i reamintească lui Sam Phillips
de întâlnirea promisă pentru săptămâna viitoare, când...
Căldura se intensificase ameninţător. Sam
porni ventilatorul şi se prăbuşi în fotoliu; îşi strecură batista între gulerul
umezit al cămăşii şi pielea transpirată a gâtului, minţindu-se că se simţea
ceva mai bine.
Marion, secretara, intră fără să bată la
uşă.
- A plecat! De ăsta am scăpat pentru o
vreme, îşi anunţă ea patronul. Sam, iubitule, ştiu că eşti necăjit. Dar am mai
avut noi belele şi am trecut cu bine prin toate; curaj, o să scăpăm şi
de-astea. Ăăăă... Sam, nu ştiu cum să-ţi zic fără să te enervez prea tare... Nu
vreau să te sâcâi, Sam, dar băiatul ăla nu a plecat încă,... de băiatul cu
audiţia vorbesc. N-ai vrea să-i asculţi „My Happiness”-ul, totuşi,... câteva
minute, doar?... Hm?... Poate, între timp, face şi o înregistrare. Jim a zis
că-i grozav. N-aş insista atâta, mai ales în condiţiile actuale, dacă nu l-aş
fi ascultat şi eu; mi-a plăcut, are dreptate Jim,... este bun băiatul!
Cu gândurile la propriul unhappiness şi surd la spusele
secretarei, Phillips privea pe fereastră, fixând cu obstinaţie un astru
nedescoperit, încă (steaua lui norocoasă?...), situat în cine mai ştie ce
galaxie.
- Marion, programează-mă la un dentist, se
decise el, cu greutate, să vorbească.
- Te dor și dinții acum?...
- Mă dor. N-am chef să ascult pe nimeni
astăzi, e clar?... Nici măcar pe Dean Martin sau Bing Crosby, Marion. Alungă-l
pe tipul cu audiţia, chiar de-ar fi asta sfârşitul studiourilor „Memphis
Recording Service”... sau împuşcă-l, este mai sigur! Dacă apar prin împrejurimi
Dean Martin şi Jerry Lewis, cu Bing Crosby după ei,... alungă-i şi pe ei,
oricât de frumos ar cânta tustrei. De-astă noapte mă chinuie o măsea,... îmi
sar ochii din cap, Marion, iar tu vrei să ascult „My Happiness”, într-o nouă
interpretare! Eşti teribilă, honey... N-am
chef să ascult nimic. Mai fă-mi urgent o programare la expertul nostru în
problemele financiare; trebuie să ies din rahatul ăsta, altfel mă mănâncă
fiscul! ...Şi o programare la un internist,... dar înainte de a-mi perfora
stomacul, Marion!
- Ești cam varză făcut, Sam!
- Şi la un ORL-ist,... ca să-mi desfunde
urechea dreaptă.
- Varză, varză...
- De-abia mai aud câte ceva cu stânga...
Doamne, cumplită stare mai am! Caută în agenda ta,... este acolo, ştiu precis,
adresa unui detectiv particular, căruia i-am mai folosit noi serviciile.
- Este.
- Vreau să mă întâlnesc cât mai rapid cu
el. Alicia a şters-o de-acasă cu Rufus Dallara, golanul ei, călări pe
„Harley”-ul lui frumos cromat,... ţi-am mai spus-o, parcă. Of, ce de bani o să
mă coste toate distracţiile astea, măiculiţa mea, tocmai acum, când mă mai
redresasem şi eu niţel!... Ştii, dacă mă gândesc mai bine, cred că ai putea să
mă împuşti şi pe mine, Marion; în prealabil, exersează niţel cu revolverul,
aşa, ca să-ţi faci mâna, pe Dean Martin şi amicii lui, dacă tot sunt prin zonă
şi vor neapărat şi ei să stea de vorbă cu mine, căci doar pe ei nu-i mai aveam
pe cap astăzi; şi-apoi, direct, fără întârziere, încearcă un foc precis asupra
mea,... zbang! Simt nevoia să mă-mpuști, ăsta-i feeling-ul meu acum. Mi-ai face un serviciu prietenesc. Da, cred că
un glonte mic, bine plasat în mijlocul frunţii, în tâmplă sau chiar în inimă
m-ar scăpa de toate grijile; scurt, ieftin şi eficient! M-ai sacrifica întocmai
ca pe un cal de curse cu piciorul frânt, de care nimeni nu mai are nevoie.
- Chiar cu piciorul frânt, un armăsar tot mai
este bun pentru împerechiere! se hlizea Marion, încercând să-și binedispună
patronul. Deci, nu trebuie sacrificat.
- Încetează cu prostiile; împerechiere,
hm... Trebuie să fie un revolver pe-aici, pe undeva,... suntem doar o firmă
americană autentică, nu?... Nu te speria, nu-i mare lucru, Marion, execuția ar
fi un gest creştinesc din partea ta, să ştii. Pot să las câteva rânduri pe-o hârtie,
ca să n-ai necazuri cu şeriful. Hm, ce zici?... Dacă ţi-e greu să mă-mpuşti,
angajează un ucigaș profesionist ca să mă lichideze el; poate o face mai puţin
dureros pentru mine. Dar cere-i chitanţă când îl plăteşti... - dacă-i
profesionist trebuie să aibă chitanţier; altfel, după cum bine se vede, nu se
mai poate - ...şi înregistrează hârtia asta, Marion, în contabilitate! Cu
fiscul nu-i de joacă, honey. Hm?...
Apăsat de povara necazurilor, Sam Phillips
se ridică greoi din fotoliu şi, fără nici o jenă, îşi scoase pantalonii pătați,
în fața secretarei.
- Păi, dacă şovăi şi n-ai de gând să mă execuți
în următoarele momente, măcar să mă schimb, Marion şi să ne-apucăm să ne
rezolvăm belelele pe rând, una câte una. Şi fiindcă tot veni vorba de belele, uite
cu ce pată de unsoare m-am pricopsit în taxi-ul ăla nenorocit!...
Secretara îl privea plină de compătimire,
ridicând din umeri.
Patronul era doar în cămaşă şi chiloţi
când se auzi ciocănitura din uşă; Jim Bradbury, plin de un entuziasm total
inoportun, năvăli în birou, antrenând curenţi puternici de aer în încăpere,
odată cu mirosul greu de trabuc ce-l însoţea permanent.
- Sal’tare, Sam! Da’ ce, ți-ai scos, deja,
pantalonii?!... E drept, e cald al dracului azi,... mă rog, treaba voastră. Sam,
cu tine vreau să vorbesc. Probabil că ţi-a spus ceva Marion; ți-am zis şi eu
ieri, în treacăt, când... Sam?!... Saaam?... Fii atent, Sam: de data asta am
dat lovitura!
- Jim, azi urlă, te rog, ceva mai tare faţă
de cât o faci de obicei, îl sfătui secretara, competentă şi grijulie. Nu-ţi fie
frică că te vor auzi toţi vecinii, s-au obişnuit cu noi, deja. Domnul Phillips
are o ureche înfundată cu cerumen şi...
- Aha! Chiar nu ştiam de ce se uită aşa de
lung la mine, fără să reacţioneze în vreun fel. Am păţit şi eu odată chestia
asta, să știți, este foarte neplăcut; la fel de neplăcut este și desfundatul
urechii, la O.R.l.-ist; se folosește o seringă uriașă, ca pentru cai,... nu te
speria așa, Sam!, ...care se umple cu apă călduță,... apoi, ți-o înfige drept
în ureche și... Care zici că-i înfundată, Marion,... stânga ori dreapta?... Dreapta?...
Ok! răcni Jim luminat. Am să vorbesc mai spre stânga, atunci. Sam, îţi spuneam
că de data asta am dat lovitura; aşa zic eu cel puţin. De băiatul din
antecameră ţi-am vorbit...
- Jim..., gemu patronul. Pentru numele lui
Dumnezeu, Jim Bradbury, uită-te mai atent la mine! Mă vezi cum arăt?...
Dădu la o parte mâinile ocupate de
pantaloni, pentru a fi văzut îmbrăcat doar cu cămaşa şi chiloţii albi, cu
buline mari, albastre.
- Fleacuri, Sam! continuă impresarul
neîndurător, privind amuzat picioarele păroase ale patronului, încălţate de ciorapi
prinși cu jartiere şi pantofi. Am găsit ceeea ce căutam şi asta-i important: albul
cu vocea negrului este alături, în antecamera ta,... adică, un morman întreg de
dolari! Nu ţi-a spus nimic Marion?!... Dăm lovitura, Sam,... ne umplem de
parale,... o să curgă dolăreii în șuvoaie peste noi din toate părţile! N-avem
voie, din cauza unor chestii minore, trecătoare, să ratăm o ocazie ca asta,
Sam!
- Jim, te implor... N-am timp şi nici chef
de aşa ceva acum. De-ai şti ce-i pe capul meu, Jim, băiatule!... Nu l-ai pus la
curent, Marion?... Da’, uite, ca să-ţi fac hatârul, Jim,... asta pentru că eşti
unul dintre cei mai vechi angajaţi ai mei... Marion, stabileşte-i flăcăului ăla
o audiţie pentru altă zi; asta-i tot ce pot face pentru el. Ai găsit revolverul,
Marion?...
- Da’ la ce vă trebuie revolverul?!... se
îngrijoră grăsanul Jim pentru o clipă.
- Șterge-o mai repede, ca să nu vezi la ce
îmi trebuie revolverul. ...Vezi, Marion, că am dat peste armă săptămâna trecută,
în dulapul de fier din debara,... acolo trebuie să fie, împreună cu câteva
cartuşe, într-o cutie maro. Cred că, în cele din urmă, poţi să-l împuşti şi pe
Jim Bradbury dacă nu mă lasă în pace.
- Nu, zău,... ce v-a apucat cu revolverul
ăsta?...
- Sau, ca să scăpăm mai ieftin, dacă Jim
nu renunţă să mă chinuie şi el, arde-i una în capul pătrat cu bustul de bronz al
generalului Lee!
- Sam, de cinci minute am nevoie! nu se
lăsa impresarul, privind totuşi la statueta grea de pe birou, dar uitând de
povestea cu revolverul. De cinci minute din viaţa ta, auzi?... Să-mi spui doar
că nu mă-nşel, aşa cum mi-a zis şi Marion, iar de rest mă ocup eu. Nu-i de
glumă, asta ar putea fi ziua cea mare... şi dăm lovitura secolului, Sam!
Patronul se lăsă moale în fotoliu, masându-şi
pieptul în partea stângă. „Ce-ar fi dacă, printre celelalte,... aşa, ca pentru
niţică variaţie,... m-ar apuca şi durerile de inimă acum?...” Cu gândul la o
posibilă criză cardiacă, Sam observă că talpa pantofului englezesc (29,99$
perechea, mama ei de viaţă!...) se desfăcuse, probabil, în urma şutului
puternic expediat anvelopei şi care ricoşase cu precizie în janta de oţel. „Ai
dracului cretanii ăştia!...” gândi Sam plin de admiraţie, frecându-şi prin
şosetă glezna care dădea semne că s-ar putea umfla niţel. „<O nenorocire este binevenită când...
> Ce experienţă de viaţă, dom-le!... Mari filozofi! Or fi din Cretha,
Illinois sau Cretha, Alabama?... Trebuie să mă interesez, merită niţică atenţie,
flăcăii.”
Dar Jim Bradbury, adevărat om de acţiune,
profitase de clipele de calm ivite şi chitaristul se afla deja în încăpere,
gata de atac. Marion se alăturase şi ea măiestrei acţiuni de învăluire şi masa
acum ceafa patronului cu vigoare amestecată cu tandreţe, evitând să-l privească
de la brâu în jos.
- Haideţi, domnule Phillips..., interveni
ea pisicoasă. Ştim cu toţii câte aveţi pe cap, dar câteva minute în plus sau în
minus,... ce mai contează?... Ar putea fi ziua cea mare a băiatului ăsta... şi,
poate, chiar şi a noastră. Cine mai ştie?...
Deloc interesat de trăncăneala secretarei,
Sam Phillips, înmuiat, îi accepta însă masajul binefăcător. Era singurul lucru
bun care i se întâmplase astăzi...
Bucuros de avantajul câştigat, Jim
Bradbury îl sfătuia ceva pe cântăreț, gesticulând din plin. Acesta era emoţionat,
se vedea, ar fi putut fi, într-adevăr, ziua lui cea mare!... Îşi strecură iute
cureaua chitarei după cap, uitând chiar să-şi mai protejeze „creasta de cocoş”
bogată, îl privi pe Jim care-i făcu un semn încurajator, bâţâind americănește degetul mare ridicat în sus
şi începu să zdrăngănească amarnic corzile instrumentului.
...Oripilat, Sam Phillips se uita la talpa
desfăcută a pantofului. „Nici englezii nu mai lucrează cum trebuie, fir-ar să
fie! Ce erau pantofii englezeşti odată... Doar preţul a mai rămas de ei acum! 29,99$
perechea,... bani, nu glumă! I-am purtat câteva luni, ca un om civilizat... şi
am tras doar un şut cauciucului ăla,... ca un necivilizat, e drept. Dar, la
urma urmei, n-a fost decât un şut nenorocit şi... poftim!” În deplină armonie,
stomacul, măseaua şi urechea (ba, şi inima se alătură trio-ului, transformându-l
instantaneu în cvartet!) îl săgetară simultan. „Oare o fi făcut Marion
programările?... Doamne, când o să mai ajung şi la dentist, şi la internist, şi
la ORL-ist, la detectivul particular şi la consilierul financiar!...” Ba, nu,...
nu, nu, ordinea programărilor nu era asta; nu, în nici un caz! Pe primul plan
se afla cu certitudine consilierul financiar; stomacul va putea să perforeze
liniştit, măseaua, în timp ce crăpa în patru (precum capul caprei!), îl va face
să se caţăre pe pereţi, cealaltă ureche se va umple şi ea cu cerumen şi va
rămâne surd ca un butuc, Alicia n-avea decât să se mărite cu dobitocul de Rufus
Dallara (ce nume de mafiot nenorocit,... auzi, Dallara!...) şi cu motocicleta
lui în Nevada, să se cunune în religia catolică a familiei Dallara, dacă asta
voia, de bijuteriile clanului Phillips se putea alege praful şi pulberea, dar
problemele financiare trebuiau rezolvate cu prioritate; altfel, îl mănâncă
fiscul şi va înfunda puşcăria precum amărâtul de Capone! Privi cântăreţul care
chinuia corzile chitarei. Nu suna deloc bine,... „My happiness”,... să fie,
oare, din cauza urechii înfundate sau a stării lui generale?... Cum dracu’ să sune bine „My Happiness”, cântat
de oricine, de Marlin Sisters, de Jon & Sondra Steele, de Pied Pipers ori
de flăcăul ăsta, cu atâta unhappiness
primprejur?!... Băiatul cu freza briantinată îi aminti de boy-friend-ul Aliciei. „Golani... Golani cu toţii... şi în frunte
cu catolicul de Rufus Dallara! N-au în cap altceva decât sex, alcool, muzică,
droguri, motociclete... şi, bineînţeles, cum să facă necazuri oamenilor
cumsecade, ca mine. Da, atât!” Parcă asta îi mai lipsea acum,... fuga Aliciei!
Să cheltuie parale cu detectivul particular, să alerge după ei,... sigur, să se
facă de râs în întreg oraşul... Doamne, da’ şi când o pune mâna pe fugari,... cununaţi
sau nu, cu sau fără bijuteriile furate, cu Alicia borțoasă sau nu, atunci să
vezi chelfăneală!... Se uită din nou la
cântăreţ şi, involuntar, duşmănia rezervată „golanului” Aliciei trecu
asupra acestuia.
...Melodia se terminase, dar ceva din ea
mai dăinuia în încăpere, ceva care o electrizase pe Marion Keisker, rămasă cu
ochii pironiţi pe cântăreţ („Ești bun de-adevăratelea, dom’le!”), îl amuţise
complet pe guralivul de Jim Bradbury, a cărui privire întrebătoare se lipise de
chipul chinuit de necazuri al patronului („Ți-am zis eu, Sam?... Ei?...”), dar
nu avusese niciun efect, se pare, asupra lui Sam Phillips care continua să se
uite fix la pantoful stricat („Hm...”). Trebuia să caute un meseriaş priceput
şi s-ar putea să îl repare. 29,99$ perechea!... Nu poţi să-i arunci pe
fereastră aşa, numai după câteva luni de purtat,... mai ales că, după ce va
achita facturile pe la doctori, detectivi particulari şi consilieri finaciari,
nu-şi va mai putea permite multă vreme să cumpere o altă pereche de pantofi
englezeşti, ca ăștia.
În sfârşit, nefericitul patron catadicsi
să se uite la băiatul care îşi făcea de lucru cu chitara, în aşteptarea
verdictului. Viață sau moarte?...
- Ei, Sam?... îndrăzni Jim să spargă
tăcerea. Sam?!... răcni de data asta impresarul înspre stânga, amintindu-şi de
povestea cu urechea înfundată a patronului. Ce zici, Sam?...
Trezit din gânduri, Phillips se uită o
clipă către Jim Bradbury, dar se întoarse repede către chitaristul (...the guitar man!) transpirat de căldură,
dar şi de-atâta emoţie.
- Fiule..., începu Sam să vorbească, cu o
blândeţe prevestitoare de toate relele de pe suprafaţa pământului, bine stimulat
şi de un nou junghi în măsea. Ai vreo meserie, fiule?... Te ocupi, mata, de
ceva anume pe lumea asta, ca să-ți duci zilele?...
- Eu?... Dacă mă ocup de ceva?... Păi, da,
sigur,... ca să trăiesc, trebuie să fac ceva. Conduc un camion, domnule,... la
o firmă transportatoare de mărfuri... cu sediul în nord-vestul oraşului.
- Aha, conduci un camion, deci; interesant...
Eşti şofer, care va să zică. Nu-i rău, decretă Sam. Şi cam cât câştigi pe
săptămână trăgând de volanul camionului tău?...
- Pe săptămână?... Păi, scot cam 25$,
domnule... şi cu orele suplimentare aş putea ajunge la ...
- 25$?!... 25$ pe săptămână, deci,… atunci
100 pe lună, socoti patronul la iuţeală. …şiiiii… cam peste 1200 pe an; fără să
mai punem la socoteală orele suplimentare, de care vorbeai. Nu-i rău, sunt bani
frumoşi pentru un băiat ca tine, fără obligaţii, trebuie să recunoşti. Eşti
şofer, deci; te-ai orientat bine, aş putea spune; bravo... Este o meserie
sigură şi de perspectivă, să ştii, şoferia asta. Transporturile rutiere, vezi,...
se dezvoltă. Uite,... cartofii din Idaho, de exemplu... Da, cartofii din Idaho
trebuie să ajungă în Georgia,... puii din Arkansas... în Connecticut, iar
portocalele din California ori Florida,... sigur, poate în Montana sau Alaska, unde-i
nevoie de ele, nu-i aşa?... Da, cum îţi spuneam, şoferia este o meserie de
perspectivă, fără ea nu se mai poate astăzi; eu, în locul tău, nu i-aş da cu
piciorul. Sigur, este doar o părere. Da, da, chiar aşa! Cât despre chestia
asta...
Scârbit de parcă avea în faţă o moluscă pasional
împerecheată cu un şobolan, ambii aflaţi în aceeaşi stare avansată de
putrefacţie, Sam îşi aruncă bărbia-i ascuţită către chitară.
- ...îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun,...
dar n-ai pic de talent, fiule!
Trei perechi de ochi erau aţintiţi asupra
lui Sam Phillips: cei verzi, ai secretarei, priveau cu neîncredere, căpruii
impresarului cu uimire, iar cei albaştri, ai chitaristului, cu amarnică
disperare!
- Repet, asta-i părerea mea, continuă
neîndurător Sam. Şi ştii că mă pricep, doar de-aia ai venit la mine, nu-i
aşa?... Eu nu vând iluzii nimănui, căci mă bate Dumnezeu. Nu, fiule. Sunt un
artist, e drept, dar un artist dublat de un om de afaceri, deci trebuie să spun
adevărul în faţă, chiar dacă nu-i deloc plăcut. Aşa cred eu că este bine. Uită
chitara asta şi întoarce-te la camionul tău! Cărăuşia îţi va aduce mai puţine
deziluzii, poţi să fii sigur. Şi cândva ai să-mi mulţumeşti, cred, fiule...
Profitând de încremenirea celor din birou,
patronul studiourilor „Memphis Recording Service” se ridică din fotoliu şi se
repezi către debara. Luă de-acolo o pereche de pantaloni curaţi, îi îmbrăcă
repede ignorând asistenţa împietrită, strânse cureaua şi se admiră în oglindă
câteva clipe.
- Gata,... let’s get busy, folks! decretă Sam dintr-o dată mulţumit,
pleznindu-şi şoldurile înguste. Suntem la pamânt, dar trebuie să ne săltăm
de-acolo! Cazi doar pentru a te ridica,... cine a spus, oare, chestia asta?
(Doar nu tot cretanii ăia, atât de înţelepţi?!... Nici nu m-aş mira prea tare,
la urma urmei, să fie iarăşi de ei vorba.) Jim, aveai nişte contracte de
rezolvat, parcă?... De ce-ai înţepenit aşa, omule?... La treabă! Hai, Jim... Jim,
te plătesc cu bani grei, dacă stai ne stă şi norocul şi mă ruinezi, ştii
asta...
Fără să scoată o vorbă, impresarul ridică
din umeri, clătinând din cap şi ieşi din birou urmat de băiatul abătut.
- Marion, fă-mi programările alea!... Şi
ceva mai repede, Marion, dacă se poate. Că mâine-poimâine vrei să pleci la șubreda
de maică-ta, în Montana şi mă laşi singur cel puţin o săptămână, când vezi câtă
nevoie am de tine. Intră în priză, Marion! „Time is money!”, doar aici, la noi,
în America s-a inventat vorba asta, fir-ar să fie!...
...Frământat de gânduri, băiatul cu
chitara se îndrepta agale către camionul mare, strălucind în culorile frumoase
în care era vopsit. Un puştan negru precum fundul tuciului, cu un cap uriaș din
cauza părului creț mare, îl depăşi în goană.
- Hei, da’ grozavă chitară mai ai, frate!
strigă el, frânându-şi alergarea cu talpa groasă a pantofilor vechi de tenis.
Te pomeneşti că şi ştii să cânţi la ea?...
Tânărul cu „creasta de cocoş” pleoştită se
opri şi el, uitându-se lung la chitară, de parcă acum o vedea pentru întâia
oară; apoi, privi la puştiul curios.
- Îţi place chitara mea, crețule?...
- Mai întrebi?... Zii, frate, ştii să
cânţi la ea?... şi negrişorul zdrăngăni fără a scoate vreun sunet la o chitară
imaginară sprijinită pe pântecul supt, bâţâindu-se în fel şi chip, ca o
marionetă dezarticulată.
- Ce să ştiu,... să cânt la chitară?... Dacă
ştiu să cânt la chitară...? Păi, până acum am crezut că ştiu. Dar nu,... nu
ştiu, crețule, abia m-am lămurit de-a binelea. Nu ştiu să cânt la chitară.
Se uită din nou abătut la instrumentul
muzical din mână.
- Uite, dacă-ţi place, ia-o tu. Mie,
oricum, nu-mi mai trebuie,... doar ca să mă-ncurce prin drumurile mele, poate.
Nevenindu-i să creadă în norocul ce tocmai
îi picase în cap, negrişorul rămase cu gura căscată de uimire, buzele groase şi
dinţii strălucitori de albi pregătindu-se să râdă de bucurie.
- Pe gratis?!!! Fratele meu alb, tu chiar
mi-o dai pe gratis?! Vorbeşti serios?... vru el să se asigure de cât de reală
era pleaşca de alături. Nu mă amăgeşti,... îmi dai pe gratis chitara asta,
minunată?!!!... Păi, de când îmi doresc eu aşa o chitară...
- Da, da, ţi-o dau… şi nu vreau nimic în
schimb. Cum te cheamă, crețule?....
- Cum mă cheamă?... Hendrix, James mă
strigă la școală, după catalog; dar lumea din cartier îmi zice Jimi; zi-mi și
tu la fel.
- Uite-o,... este a ta,... pe gratis, cum
ţi-am spus! Hai, ia-o, Jimi Hendrix. Chiar, nici nu ştiu să cânt la ea, aşa că
nu văd la ce mi-ar mai folosi. Am camionul ăsta..., îi arătă puştiului maşina
uriaşă, martoră tăcută la donaţia generoasă ce se înfăptuia alături.
- Da, faină sculă e şi camionul tău! îi
străluciră din nou dinţii și ochii negrişorului, apreciind scurt maşina, ca un
geambaş priceput. Eşti dotat, văd, frate,... ai de toate.
- ...câştig bani frumoşi cu el.... şi, se
pare, că ar fi o chestie de perspectivă, după cum spun unii. Puii din Arkansas
trebuie să ajungă... cine mai ştie pe unde,... iar cartofii din Idaho...
Cartofii din Idaho, înainte de a putrezi... şi a se împuţi prin silozurile
uriașe,... fir-ar ei să fie de cartofi nenorociţi...
Prea puţin interesat de soarta puilor din
Arkansas sau a cartofilor din Idaho şi speriat de o posibilă răzgândire, Jimi
Hendrix, cu capul uriaș din cauza părului creț mare, înhăţă chitara şi, năucit
de-atâta baftă, îşi mai găsi calea pe care s-o ia la fugă, aşternând repede o
cât mai lungă distanţă între el şi generosul donator.
196... autostrada 44, undeva în Vestul
Mijlociu al Statelor Unite.
Camioane uriaşe încărcate cu mii de tone
de marfă de tot felul se întrec pe cele opt benzi ale autostrăzii, târâte de
hergheliile bine strunite ale sutelor de cai-putere nărăvaşi.
Vocea sonoră a lui Jerry Lee Lewis se
revărsa din difuzoarele puternice ale radioului stereo în cabina spaţioasă,
făcând să vibreze în acelaşi ritm îndrăcit geamurile, plasticul şi tabla
camionului, dar şi sufletul şoferului de la volan.
„Deci, cow-boys care călăriţi armăsarii-putere
ai camioanelor aflate pe drumurile Middle
West-ului...” anunţa neobosită vocea percutantă a disk-jockey-ului,
„...sunt sigur că l-aţi recunoscut cu toţii pe Jerry... Lee... Leee-wissss...
în urcare 4 locuri cu „Great Balls of
Fire” în topul „Nostalgia ’50”! Deci, oameni buni,... a fost magnificul,...
a fost fantasticul,... a fost inconfundabilul distrugător de piane,... Jerry...
Lee... Lewis... locul 7 astăzi!!!
Şi-acum ţineţi-vă bine de volane, fraţilor... sau de toartele ceştilor de
cafea... ori ale halbelor de bere... locul 6 în topul preferinţelor voastre,...
da, da, chiar locul 6 stabilit de groaza de scrisori trimise de voi,... este
ocupat de nimeni altul decât... Bill Haley!!! Da, aţi auzit bine cu toţii,...
locul 6, fraţilor,... Bill Haley cu...”
Conducând relaxat, dar sigur, camionul
mare încărcat cu tone de cartofi din Idaho, şoferul trăia din plin melodia
ritmată, bătând zdravăn tactul în ebonita groasă a volanului. Tare îi mai
plăcea rock’n roll-ul, muzica tinereţii lui apuse!...
Deschise frigiderul mic din cabină, scoase
cinci cutii cu bere slab alcoolizată „Budwieser” şi le alinie pe bord, în faţa
volanului. Cu o singură mână desfăcu siguranţele, făcându-le să pocnească în
ritmul melodiei lui Bill Haley şi sorbi, apoi, berea rece şi puternic acidulată
în câteva secunde, doar! Câştigase multe pariuri cu chestia asta, era
exerciţiul lui de forţă cu care îi uimea totdeauna pe ceilalţi şoferi în parcările
uriaşe, pentru camioane, unde se întâlneau pentru câte-un sfert de ceas de
pauză. Nici nu era mare lucru pentru un tip ca el, care cântărea vreo 45 kile
peste sută!... Îşi trecu mâna prin părul încărunţit acum şi rar, din care nu se
mai putea pieptăna în nici un caz o „creastă de cocoş”, cheltuind chiar o
sticlă întreagă cu briantină; oftă plin de mulţumire. Se gândea că viaţa fusese
darnică cu el... Avea o soţie drăguţă, chelneriţă la un local de pe marginea
unei autostrăzi, cu un salariu bunişor şi destule bacşisuri şi care, pe
deasupra, mai era în stare să facă nişte ochiuri cu şuncă de te lingeai pe
degete; mai avea patru copii frumoşi, între 7 şi 19 ani, e drept fiecare cu
micile lui probleme (şedinţe scumpe la logoped, echipament totdeauna nou pentru
partidele de baseball, aparate costisitoare pentru îndreptatul dinţilor, ba
chiar şi niţică iarbă găsită într-un
buzunar de salopetă etc, etc...), o casă minunată,... un palat, nu o casă!, din
panouri de lemn, cu o grădiniţă plină de caprifoi frumos mirositor, la care mai
erau de achitat doar vreo 12 ani de rate... Până şi maşina mare (fără remorcă,
bineînţeles!) îi va aparţine cu totul într-o bună zi, care avea să vină şi ea
după alţi 10 ani de rate achitate. Iar munca lui,... să conducă doar monstrul
puternic cu 70 de mile pe oră, în timp ce asculta muzica favorită şi sorbea cu
poftă berea rece,... era o adevărată plăcere!
„Tii, ce baftă am mai avut...” gândi
satisfăcut Elvis Aron Presley. „...când l-am întâlnit în `53 pe binecuvântatul
acela de Sam Phillips de la „Memphis Recording Service” din Memphis, Tennessee...
Doamne, ce mai tip,... competent, sigur pe el şi hotărât! Dintr-o dată mi-a
scos din cap fumurile alea,... gărgăunii, de puştan zăpăcit, pe care-i aveam cu
muzica şi celelalte prostii ale tinereţii. „...îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun... dar n-ai pic de talent, fiule!”
Mi s-au întipărit bine-n cap vorbele lui,… scurt, la obiect, nimic în plus,
nimic în minus,... „... n-ai pic de
talent, fiule!”! Clar și limpede! Ce personalitate Sam Phillips ăsta,... și
ce intuiţie nemaipomenită a mai avut,... chiar să prevadă extinderea uriaşă a
transporturilor rutiere pe întreg continentul american?!... Ar fi putut să-mi spună ceva despre transporturile feroviare,
de exemplu,... navale sau aeriene, căci şi cu astea se poate căra marfă de
colo-colo,...
august,
1996, Cornu
